Balet romantic în două acte. Muzica de Adolphe Charles Adam. Libretul de Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges și Théophile Gautier.
Maeștri balet: Mihail Motovilov, Dorina Cotorobai și Sergiu Cotorobai.
Costume: Maria Rodica Eșanu.
Decor: Cătălin Târziu.
“Vechimea spectacolului nu influențează impactul asupra spectatorului de astăzi. Giselle este un titlu care se va menține multe decenii de acum înainte în repertoriul instituției și din care fiecare generație are de învățat ceva nou.”
Mihail M. Motovilov
Premiera a avut loc la Theatre de l’Academie Royal de Musique din Paris, la data de 28 iunie 1841. Coregrafia Jean Coralli și Julles Perrot. Scenografia Pierre Cicerri, în rolul titular Charlotta Grissi. O versiune revăzută a coregrafiei inițiale aparține lui Marius Petipa, pentru premiera baletului la Teatrul Mariinsky din Petersburg (1887).
Data apariției acestui balet marcheză una dintre cele mai importante etape ale istoriei spectacolului coregrafic romantic. Mai ales prin coregrafia lui Marius Petipa, baletul Giselle, pentru care Adolphe Adam a scris o partitură nu lipsită de calități ale melodicii și varietății ritmice a dansurilor de caracter, a devenit, așa cum spunea Serge Lifar, o muzică destinată privirii.
(Grigore Contantinescu, Iosif Sava, Daniela Caraman Fotea, Ghid de balet, Editura muzicală, 1973).
Adolphe Adam este un musician prin excelență dansant, ca dovadă numărul mare de balete pe care le-a compus, în total 14, cel mai bun rămânând Giselle. Contemporan cu Donizetti, el compune pentru public, pentru director, pentru prima donna, nu pentru el însuși, nu ca un geniu care crează numai pentru că simte nevoia de a crea. Muzica pentru Adam este o profesiune nu o credință. Muzica baletului Giselle este în întregime originală, lucru rar pentru epoca sa, cînd toți compozitorii de balete se inspirau din Haydn și Mozart.
(George Doroșenco, scenograf, din programul de sală al stagiunii 1867 – 1868, Opera de Stat Iași).
ACTUL I
La marginea unei păduri se afla casa tinerei Giselle, care locuiește cu vârstnica ei mamă, Bertha. Este vremea culesului. Pădurarul Hans, îndrăgostit de Giselle, se îndreaptă spre casa fetei, dar se oprește în drum, la apariția unui străin. Este contele Albert, însoțit de scutierul său, Wilfried. Visător, contele caută mereu noi aventuri romantice. A zărit-o pe tânăra Giselle, care i-a trezit o puternică pasiune. Ca să nu-și trădeze rangul, Albert schimbă straiele bogate cu altele simple; Wilfried, care îi ascunde hainele într-o mică colibă, îl sfătuieste zadarnic să fie prevăzător. Rămas singur, Albert bate la ușa fetei. Giselle, și ea îndrăgostita de tânărul necunoscut, îl întâmpină bucuroasă (duetul Giselle – Albert). La îndoielile fetei, Albert rupe o floare și, numărând petalele, îi arată că soarta va fi fericită. Pe neașteptate apare pădurarul Hans, prevenind-o pe Giselle că greșeste prin această încredere. Dar intervine Albert, care îl alungă pe Hans.
Un grup de tinere îi înconjoară. Sunt prietenele lui Giselle, care se întorc de la culesul viilor. Fericită de dragostea ei pentru Albert, Giselle, într-un dans avântat, îl prezintă drept logodnic, exprimându-și exuberantă sentimentelor. În zadar o roagă mama sa să se cruțe, evitând oboseala dansului, pe care Giselle îl face martorul iubirii fără pată pentru Albert. Giselle, bolnavă de inimă, poate fi oricând victima unui asemenea efort. Nepăsătoare, fata nu se poate gândi însă la nimic rău în aceste clipe.
Din depărtare, sunete de corn anunță apropierea unui cortegiu de vânătoare. Neobservat, Albert se retrage în pădure, de teamă să nu fie recunoscut. Dar Hans vede acestea, ascunzându-se în micuța colibă unde și-a lăsat tânărul hainele bogate. Cortegiul apare în frunte cu nobilul tată al lui Albert și logodnica lui, Bathilde. Poposind în piațeta satului, cer ospitalitate chiar de la mama lui Giselle. Fata este impresionată de frumoasele straie ale Bathildei, care, la rându-i se arată cucerită de farmecul naiv al tinerei țărăncuțe. Vorbindu-i despre viața pe care o duce, Giselle îi spune că iubește dansul, pentru care are o adevarată pasiune. Pentru a-i mulțumi, căci Giselle îi dansează plină de voioșie, Bathilde îi dăruiește un lanț de aur. Ca răspuns, fata îi încredințează secretul ei – dragostea pentru un tânăr chipeș, cu care s-a și logodit. Invitați să se odihnească, oaspeții intră în casa lui Giselle.
Contele, îngrijorat de lipsa fiului său, cere lămuriri scutierului, rugându-l să sune din corn semnalul de vânătoare, la care știe că va răspunde și Albert. Prudent, scutierul pornește să-și caute în pădure stăpânul. Pe furiș, din colibă iese Hans pădurarul, purtând în mâna spada lui Albert și cornul de vânătoare.
Tinerii se adună în piața, pentru a sărbatori culesul rocoltei. În mijlocul lor, Giselle dansează cu înflăcărare. Dar Hans o oprește. Vrea, arătându-i spada, să-i dovedească adevarata față a înșelătorului ei logodnic. Giselle, prea sigură de sentimentele lui Albert, se aruncă la pieptul lui, rugându-l să se dezvinovățească. Când Hans vede că Albert o linistește cu vorbe deșarte, sună puternic din corn. La acest semnal, oaspeții ies din casă, înclinându-se cu respect în fața lui Albert. Neliniștită, Giselle o întreabă pe Bathilde cine este Albert. La răspunsul acesteia că se află în fața logodnicului ei, Giselle rupe cu furie lanțul de aur, primit în dar, și îl aruncă disprețuitor. Durerea o copleșește, mintea ei se întunecă în fața adevărului crunt. Plângând în hohote, apoi râzând inconstientă, Giselle își aduce aminte clipele fericite petrecute cu Albert, jurămintele lor de dragoste. Inima ei bolnavă nu mai rezistă. Într-un ultim elan, Giselle îl îmbrățisează pe Albert și se prăbușește, înconjurată de mama și de prietenii ei îndurerați. Hans și Albert își dau seama că, fără să vrea fiecare din ei i-au pricinuit moartea.
ACTUL II
Este noapte. În cimitirul satului, la proaspătul mormânt al lui Giselle, Hans vine în liniștea întunericului să-și plângă durerea. Foșnete tainice se aud, luminițe stranii strălucesc pe marginea lacului. Înfricoșat, Hans fuge. Din misterul nopții se detașează o siluetă. Este Myrtha, crăiasa ielelor (în versiunea originala „Willis”). La miezul nopții vine vremea când ea cheamă, din adâncul pământului, supusele – sufletele triste ale tinerelor care au murit înainte de nuntă.
La ordinul Myrthei, ielele se strâng în jurul mormântului lui Giselle. Firava silueta a fetei apare, înclinându-se supusă în fața stăpânei. Dar la auzul unor pași, ielele se ascund. Albert, însoțit de scutierul său, vine să caute mormântul lui Giselle. Fără să se teamă de cuvintele înspăimântate ale scutierului, Albert rămâne singur lângă mormânt, pentru a plânge pierderea fetei pe care o iubise. În fața lui apare deodată chipul drag. Albert vrea să o atingă, dar ea dispare. Imaginea ei pare sa fie pretutindeni, amăgindu-l prin aleile cimitirului.
Între timp, ielele îl urmăresc pe pădurar, obligându-l să danseze până la epuizare. Voind să-l pedepsească pentru moartea fetei, ele îl chinuiesc, alungându-l mereu, până când Hans se aruncă disperat în apele lacului. Atunci, ielele pornesc în căutarea celuilalt vinovat, Albert. Neînduratoare în fața rugăminții lui Albert de a-l ierta, Myrtha îi poruncește lui Giselle să danseze cu el. Dincolo de moarte, puterea dragostei lui Giselle îl întărește, ajutându-l să reziste dansului istovitor. Ca prin vis, acest dans îl face să retrăiască frânturi din pierduta sa fericire. Din depărtare se aud ceasurile orașului, prevestind sosirea zorilor. În negura dimineții, ielele, pierzându-și puterea, dispar. Cu inima sfâșiata de durere, Albert își ia din nou rămas bun de la Giselle. Imaginea ei se topește în neant, rămânând doar o prețioasă amintire în sufletul tânărului chinuit de remușcări. Copleșit de durerea acestei iubiri, mai puternică decât moartea, Albert se prăbușește pe mormântul lui Giselle.
Sursa: Ghid de balet – Daniela Caraman-Fotea, Grigore Constantinescu, Iosif Sava, Editura muzicală, 1973