„Dacă tu, ca artist, pleci mai fericit după un spectacol, înseamnă că ți-ai găsit Rostul”
* dialog cu soprana Diana Bucur, solistă la Opera Națională Română din Iași
Din cabina sopranei Dianei Bucur, solistă la Opera Națională Română din Iași, se aud frânturi din arii cunoscute. Își încălzește vocea pentru un nou spectacol din programul unei stagiuni care va aduce multe surprize publicului. Reia câteva pasaje pentru a intra cât mai bine în rol, apoi ne zâmbește cald și ne oferă fragmente din viața ei, a omului care dă viață multor povești pe scenă.
– Simt o nerăbdare la dvs care cu siguranță este legată de planurile acestei stagiuni. Ce surpriză veți oferi publicului?
– Abia aștept să încep lucru la Turandot! Va fi la sfârșitul stagiunii, în concert. Este provocarea mea maximă, rolul la care visez de câțiva ani, de când am schimbat repertoriul, și în sfârșit sper să îl aduc pe scenă. Mi-aș dori ca visul să fie completat, atunci când va fi posibil, și de un spectacol cu regie și costume. Va fi extraordinar!
– De ce ați dorit să schimbați repertoriul?
– Nu mi-am dorit, nici nu am crezut că ar fi posibil, însă zarurile fuseseră aruncate și nu de către mine. La un moment dat, la Operă a venit un dirijor, Marcello Mottadelli, care mă auzise cântând prin cabine și mi-a spus: „Trebuie să schimbi repertoriul, să faci Turandot”. L-am privit cu neîncredere. Până atunci cântasem roluri lirico-lejere din Traviata, Elixirul Dragostei, Rigoletto, cel mult visam la un liric spint. Dirijorul m-a mai ascultat o dată și m-a sfătuit să încerc, măcar. Când ajungi la un anumit timp al vieţii nu te mai prind unele roluri lirice, iar în unele cazuri vocea evoluează spre un registru mai plin. A fost și cazul meu, din fericire.
Maestrul avea un mare har în a asculta vocile și a le direcționa exact către rolurile care li se potriveau. Ca dovadă, la recomandările sale li s-au dat șanse multor tineri din cor care au confirmat. Acum sunt soliști și cântă foarte bine.
– În cazul dvs cum a fost?
– Am început să studiez și, spre surpriza mea, lucrurile mergeau bine. Dirijorul m-a ascultat din nou, mi-a spus că voi face un rol minunat, însă era o problemă – noi nu aveam Turandot la Operă. Ca urmare, după ce mi-a sugerat să schimb repertoriul, că deja aveam vârsta și vocea necesară, mi-a recomandat Tosca, acesta fiind fiind primul rol dramatic pe care l-am interpretat. După Tosca au urmat Evgheni Oneghin, Aida, trei roluri dramatice și foarte grele, cărora le-am făcut față cu mult succes. Unde mai pui că ultimele două debuturi au avut loc la o distanță foarte mică de timp, de doar două săptămâni, însă nu a contat, totul a fost bine.
– Aveți un secret, probabil.
– Nuuu, nici vorbă. Dacă stăpânești tehnica vocală, faci totul cu seriozitate, cu dăruire, cu multă muncă, vin și rezultatele. Rolurile erau pregătite din timp, lucrasem la ele în paralel, iar debuturile au fost la distanță mică. Mi-au adus multă împlinire, mai ales că traversam o perioadă nu foarte bună emoțional, dar muzica m-a ajutat să depășesc acele momente. Îmi place enorm de mult ceea ce fac și atunci evident că mă ajută. Apoi am pregătit Bal Mascat, debutul fiind în stagiunea trecută. Acum, dacă stau să mă gândesc, aveți dreptate – secretul este dăruirea totală!
– Când spui debut te gândești la o vârstă fragedă, parcă acest cuvânt nu stă alături de o carieră consolidată, așa cum este a dvs. Cum este un debut la vârful unei cariere?
– (râde) Exact la fel ca în tinerețe, când urci prima dată pe scenă pentru un rol important. Diferența o face experiența, însă este aceeași încărcătură emoțională, poate sunt și aceleași temeri.
– Mai vorbim de emoții în cazul unui artist consacrat, care are mii de ore de muncă, sute de spectacole?
– Da, mai vorbim, pentru că sunt situații extreme în care vin din urmă tiparele emoționale pe care le ai ascunse prin ungherele sufletului. Poate fi vorba despre neîncrederile copilăriei, vocile alea care îți spun că te vei confrunta cu eșecul, cu un public care te judecă. Te ia panica și te întrebi ce cauți tu acolo. Te poți confrunta cu această scenarită și anterior spectacolului, dar se poate întâmpla chiar și în timp ce cânți. Ei bine, dacă ratezi un moment important, este posibil să repeți situația pentru că te-ai gândit la alte lucruri, în loc să fii prezent în rol întru totul. Am trecut și eu prin astfel de clipe.
– Și cum le-ați depășit? Publicul ce-a spus?
– Nu sunt chestiuni flagrante, puțini le sesizează și le înțeleg, suntem oameni, nu roboți. Problema nu este cespune publicul, ci contează părerea mea. Eu știu că nu a fost bine și nu mă împac cu acest gând. Sunt o perfecționistă și, evident, cel mai sever public și critic al meu. În ultimul timp, am mai schimbat din atitudine și am decis să fiu mai bună cu mine. Adică nu am lăsat garda jos, nu în sensul de indulgență, ci am acceptat că suntem oameni supuși emoțiilor.
– Cum dați viață unui rol? Noi pe scenă nu o vedem pe Diana Bucur, ci pe Violetta, din Traviata, sau o vom vedea pe Turandot. Publicul urmărește povestea, iar artistul vine în sprijinul lui pentru a-l ajuta să o înțeleagă.
– Pe scenă este mult din Diana Bucur. Publicul vede o versiune a ceea ce înțeleg eu dintr-un rol, eu sau regizorul. În general, se vede mult din personalitatea mea în rolul respectiv pentru că, dacă ajung la o interpretare care emoționează, înseamnă că eu însămi am pus ceva din mine și am rezonat pe acel nivel. Se simte și se vede feed-back-ul.
– Aveți o profesie frumoasă, în care împărțiți sufletul cu spectatorii. Bucățele din sufletul dvs se regăsesc în public, dar și invers.
– Nu m-am gândit la acest lucru, dar nicio carieră nu există fără reacția celor din jur. Și da, în cazul unui artist, un dar neprețuit este frântura de suflet pe care o primește de la public. Ai nevoie și de recunoașterea celor din jur, iar prin emoția generată impactezi sala. Publicul vede o poveste în care pășește cu încrederea că va fi fascinat. Dacă așteptările i-au fost confirmate, pleacă și cu o bucățică din energia artistului pe care el i-a oferit-o pe scenă. Altfel nu ai cum, sălile ar fi goale și nimeni nu vrea acest lucru. Dar și relația inversă are aceeași valență – dacă tu, ca artist, pleci mai fericit după o reprezentație, înseamnă că ți-ai găsit Rostul.
– Artistul nu are un rol bine definit pe scenă, într-un spectacol, ci poartă și misiunea unei educații muzicale.
– Total de acord cu acest lucru. Cred în educația muzicală făcută de artiști, dar care se poate face în timp. Publicul primește ceea ce oferi și depinde mult de artist să-l influențeze și să-l țină aproape. De aceea,sunt convinsă că publicul are nevoie și de spectacolele mari, dense, dar și de operete, canțonete.
– Ce înseamnă pentru dvs să cântați într-o Operă Națională?
– O mare mândrie, dacă ținem cont de faptul că sunt doar patru în țară, la Iași, București, Timișoara și Cluj. În rest, sunt teatre de operă, teatre muzicale etc. Este o mândrie care te și obligă. Ca artist ai o apartenență la un proiect grandios, cum ar fi, de exemplu, Școala Națională de Muzică Ieșeană, de ce nu, că tot am vobit despre educație. Apoi mai este posibilitatea de a participa la montarea unor spectacole importante, șansa de a face parte dintr-un colectiv în permanentă reînnoire.
– Echipa este un alt argument, ați spus. Care este liantul principal al unei echipe de succes?
– Comunicarea. Este esențială, dar depinde foarte mult și de tine. Și fac această afirmație din perspectiva deschiderii personale – este important să vrei, să știi și să poți face primul pas spre cei alături de care creezi spectacole. Este foarte important să trecem peste orgolii, peste unele frustrări inerente. Am vorbit despre comunicare pentru că am observat efectele ei benefice, atunci când ținem cont unii de alții. Tensiunile dispar și lasă loc exprimării depline a talentului și creativității fiecăruia dintre noi, ceea ce este minunat!
– Vorbiți cu pasiune despre operă. Ce-a a adus opera în viața dvs?
– Aproape totul! Un mare plus de încredere în mine, emoții pozitive, frustrări, satisfacții, relațiile vieții mele, prieteni, cam tot ceea ce am acum. Mi-a schimbat viața în bine, m-a așezat pe linia mea de destin și s-a văzut clar acest lucru. Am întâmpinat multe obstacole pe care le-am depășit fără să fac eu niciun efort, iar căile deschise au dus într-un singur punct – către operă. Am primit ajutor exact în această direcție.
– Când a început totul? Când ați cântat prima oară? Să fi fost în copilărie, aşa cum facem mai toţi, imagindu-ne în faţa unui public darnic cu aplauzele?
– Nici vorbă! Când eram copil nu îmi plăcea opera, dar nici o respingeam. Eu oricum eram în domeniul muzicii, cântam la vioară şi nu am avut o atitudine totală de refuz. Cred că a fost o combinaţie – am vrut să renunţ la vioară, pe care o studiasem până în clasa a opta cu un entuziasm moderat, şi am găsit opera. Acum, dacă mă uit în urmă, de fapt aşa a fost să fie. În clasa a opta, la examenul de admitere în liceu, am schimbat orientarea. Ştiam că am voce, am dat admitere la canto la Liceul „Octav Băncilă”. Aşa a început legătura mea cu opera. A început să-mi placă treptat, i-am dat de gust. Am început să învăţ cum se cântă, ceea ce anterior mi se părea complicat. Este o muncă de o viaţă, trebuie să te perfecţionezi, să fii atent cu vocea care este un instrument pretenţios.
– Cum i-ați dat de gust operei?
– Ascultând mult, făcând studiu personal. Când efectiv munceşti, cînd studiezi, lucrurile se schimbă în bine. Spre exemplu, nu-mi plăcea Traviata, apoi a devenit preferata mea. Şi asta a fost posibil doar aducând rolul pe scenă, cântând. Muzica mi-a devenit nu doar un partener, ci a adus şi un loc de muncă. Se întâmpla în primul an de Conservator aici, la Iaşi, pentru că eu mai urmasem alţi trei la Chişinău. Atunci am intrat în Corul Operei, unde am cântat timp de şase ani. Între timp, avusesem roluri mai mici şi, la un moment dat, am decis să particip la examenul de solist. Era prin 1999, iar de atunci au trecut peste 20 de ani.
– Frumos moment de aducere aminte. Multe reprezentații, multă muncă, mii de aplauze. Care spectacol v-a plăcut cel mai mult, acea reprezentație despre care am putea spune că nu va ieși niciodată din sufletul dvs?
– (cade pe gânduri) Cred că Violetta Valery din Traviata a fost pentru mine, timp de mulți ani, cel mai important rol de artistic liric. Ai multe de arătat, multe de pus din tine. Aşa este mereu când trăieşti din plin viaţa personajului căruia i-ai dat viaţă. Rolul implică o trecere prin toate registrele vocale, emoționale și actoricești. Este unul dintre cele mai cântate titluri de operă din lume, statistic vorbind, ceea ce îi aduce o încărcătură deosebită, o aură aparte la nivelul conștiinței publicului. Dar, dacă m-ați întreba despre opera preferată, aș răspunde că mereu a fost Tosca.
– Am vorbit despre perfecțiune și mă întreb cum este un spectacol ideal pentru dvs?
– Ooo, ar trebui să fie ceva magistral, cu un rol foarte provocator, pe care eu să-l interpretez foarte bine, să fiu mândră de mine, să simt același lucru și de la public, dar și de la oficialități. Este o provocare ce apasă foarte multe resorturi. Nu m-am gândit niciodată la un spectacol ideal, dar uneori m-am imaginat pe scena unei mari opere. E puţin utopic, dar aşa văd eu cu ochii sufletului şi ai minţii. Pe scenă sunt doar eu cu orchestra, iar publicul este un tot cu mine. Cânt şi vibrăm împreună.
– Și când va veni acel moment?
– Când va scădea cota de perfecționism care, desigur, este bun până la o limită, te ajută să ridici mereu standardele, să vrei, să poți și să-ți dorești mai mult. Însă, într-o astfel de atitudine poți întrezări o notă de răutate îndreptată spre tine, o judecată care nu facebine. De aici vine și înțelepciunea artistului consacrat, cu experiență, care nu mai așteaptă confirmări decât de la el însuși. Este important să tindem spre versiunea noastră cea mai bună. Eu mereu am dat tot din mine, însă percepţiile sunt diferite, oamenii filtrează altfel decât ai vrea tu să transmiți. Mai demult am auzit unele comentarii care nu mi-au plăcut şi m-au afectat foarte mult. După ce am trecut peste moment, am ajuns la înţelegerea faptului că oricât te-ai strădui, tot vor fi voci care vor comenta. Atunci a fost momentul în care am decis să cânt şi să joc pentru mine. Dacă eu sunt bine cu mine, totul va fi bine în jur!
A consemnat Maura ANGHEL