„Noi, artiștii, suntem instrumentele prin care se face legătură între ceea ce este Sus și ceea ce este jos. Suntem efemeri, iar momentele noastre durează cât o fâlfâire de aripă”.
* dialog cu soprana Simona Titieanu, solistă la Opera Națională Română Iași.
„Cântărețul de operă, la fel ca actorul, trăiește mai multe vieți într-una. Unele vieți și-ar dori să le trăiască zi de zi, altele nu. Identificarea cu personajul pornește din momentul în care afli că ai fost distribuit în rol”, spune soprana Simona Titieanu, alături de care am descifrat o altă partitură – cea a unui artist dedicat complet muzicii.
– Primul pas pe scena Operei din Iași. Cum v-ați simțit? În ce rol ați evoluat?
– Literalmente… primul pas pe scena operei ieșene l-am făcut acum 30 ani, într-un mic rol de figurație, eram ienicer în „Răpirea din Serai”. Aveam 14 ani și, printr-un fericit concurs de împrejurări, ajunsesem în echipa de figurație a Operei – un grup de copii pasionați de muzică, sub coordonarea regizorului tehnic de atunci, domnul Florin Harbuz. Pe mine mă văzuse la Cercul de folclor al Palatului Copiilor din Iași, unde eram una dintre solistele Ansamblului „Hora”, condus de domnii profesori Constantin Dolnicianu și Ștefan Neagu. În urma unei colaborări pentru un festival folcloric, intuind în mine unele calități artistice, domnul Harbuz mi-a propus să vin la Opera, la figurație. Suna interesant, nu prea știam eu despre ce este vorba, dar era despre scenă, despre public, un mediu care începuse să îmi placă. Fascinație, uimire, admirație, mândria de a fi acolo, între toți acei mari artiști, pe care îi întâlneam în culise, îi vedeam cum fac exerciții de respirație înainte de spectacol, cum mai aruncă o ultimă privire în partitură, cum se încurajează între ei… Îmi bate și acum inima când îmi amintesc. Atunci m-am contaminat cu acest virus, opera, definitiv. Am continuat să fac figurație și pe parcursul anilor de liceu, iar când am terminat clasa a XII-a, am susținut concurs pentru un post în Corul Operei ieșene. Odată intrată „cu acte în regulă” în operă, totul a decurs firesc. Se pare că acele calități artistice descoperite la 14 ani erau reale, se dezvoltau cu fiecare zi de studiu, cu fiecare apariție scenică, făcându-mă remarcată chiar din cor. Prima dată când am apărut într-un rol solistic aveam de spus două fraze în „Victoria și al ei husar”, personajul se numea Iuliska (solista care făcea rolul respectiv a plecat la un concurs și așa am ajuns să spun eu replicile). De emoție, nu am dormit nici cu o noapte înainte, nici în noaptea de după spectacol, gândindu-mă tot timpul dacă a fost bine. Au urmat multe roluri, în cor fiind, apoi din 2003 ca solistă, însă recunosc, panica dinainte de spectacol și gândurile de după nu au dispărut. S-au mai diminuat, dată fiind experiența, dar nu au dispărut
– De cât timp cântați? Cum v-ați apropiat de muzică?
– Cânt de când mă știu. Când eram copil cântam prin casă, apoi pe prispa bunicilor, la țară. Mai târziu, la școală, eram tot timpul implicată în activitățile artistice – le-am prins și pe cele cu tentă patriotică, iar din clasa a VI-a, doamna profesoară de muzică Cristina Pasat m-a îndrumat spre Palatul Copiilor, spre întâlnirea cu muzica la modul profesionist, unde sub îndrumarea domnului profesor Dolnicianu am învățat notele muzicale, dictare și solfegiu, am intrat apoi la Liceul de Artă „Octav Băncilă”, cum se numea atunci, de unde am ajuns, în timp, să prind aripi. A existat dintotdeauna în mine această chemare spre muzică, nu m-am imaginat niciodată făcând altceva. Când aveam 16 ani, am avut norocul să o întâlnesc pe SOPRANA Gina Tripa Tăbăcaru, care mi-a devenit mentor și m-a învățat totul despre operă, despre abordarea rolurilor, despre cum să mă documentez, cum să studiez, cum să îmi respect colegii, cum să colaborez cu ei și așa s-a cristalizat clar drumul meu artistic. Din păcate, mi-a fost alături doar până în anul patru de facultate, apoi a plecat la îngeri, să îi învețe și pe ei. Însă disciplina deprinsă de la domnia sa o aplic și astăzi.
– Care este rolul care vă definește? Câte roluri ați avut până acum? Care v-a plăcut cel mai mult?
– Nu știu dacă este un rol care să mă definească în totalitate, din cele 31 interpretate, roluri de amploare mai mică sau titulare. Ce pot spune însă, cu mâna pe inimă, este faptul că pentru fiecare dintre ele m-am documentat cu toată seriozitatea și am încercat să le simt și să le redau arzând la maxim. Îmi place să mă distrez și să mă joc în cele de comedie, la fel cum sufăr cu ultima fibră a sufletului meu în cele dramatice. Trec prin mine fiece emoție, mă las consumată până la lacrimi de personajele cărora le dau viață, mi s-a întâmplat chiar în spectacol să plâng și să cânt totodată. Sper că ajunge la public acest adevăr în care cred cu toată ființă mea.
– Cum este să te identifici cu un personaj? Ce iei acasă din el?
– Cântărețul de operă, la fel ca actorul, trăiește mai multe vieți într-una. Unele vieți și-ar dori să le trăiască zi de zi, altele nu. Identificarea cu personajul pornește din momentul în care afli că ai fost distribuit în rol. Apoi, pe măsură ce înaintezi în studiu, literar și muzical, intervine șlefuirea caracterului, care ajunge până în punctul în care timp de 3-4 ore, trăiești și simți că aparții unei anumite epoci, unui alt adevăr – e vorba de adevărul scenic. Personal, intru într-o stare de transă, sunt acolo, gândesc, simt, respir în momentul de ATUNCI și ACOLO. În același timp, o altă Simona mă privește dinafară și mă ghidează în situațiile dificile. După cum vedeți, vorbesc doar de aspectele scenice, pentru că cele vocale, în momentul în care ajung la identificarea cu personajul, sunt demult rezolvate, altfel nu se poate. Pe scenă apar permanent situații neprevăzute – partenerul uită o replică sau face altă regie decât ce ar trebui ori ai un partener cu care te întâlnești direct pe scenă. Mi s-a întâmplat la un spectacol de „Aida” să mă salut din priviri cu Radames (invitat) în scenă, la terzet. Sau faci toate repetițiile cu un partener și se îmbolnăvește în ultimul moment și vine altcineva, cu care nu ai lucrat niciodată. Sunt situații care apar, trebuie gestionate fără a ieși din personaj. Abia după încheierea spectacolului dau costumul și machiajul jos, ajung acasă, reiau în minte toată reprezentația – uneori de mai multe ori, și pe parcursul nopții analizez ce am făcut bine și la ce mai am de lucru, apoi zâmbesc amintindu-mi momentul de aplauze, îi mulțumesc Domnului pentru puterea ce mi-a dat-o și privesc spre următorul rol. Cel mai greu îmi este după Hecuba din „Troienele” și Santuzza din „Cavalleria rusticana”. După aceste roluri am nevoie de o zi sau două să mă descarc „energetic”, să plec mai departe, sunt roluri cu o încărcătură emoțională imensă. Rar se întâmplă și după „Tosca”, doar atunci când apar situații de genul celor de mai sus, cu parteneri noi. În acele momente, la dificultatea rolului se adaugă o atenție și o intuiție scenică întinse la maxim, greu de gestionat, însă nu imposibil.
– Pe scenă, publicul vede artistul, de la care așteaptă emoție și un rol perfect. Dar artistul ce așteptări are? Ce vede în public?
– Am să vă fac o confesiune… eu nu văd clar la distanță, abia zăresc bagheta dirijorului, iar dacă mai vin și reflectoare din față… Simt însă energia oamenilor, aproape că știu unde sunt poziționate în sală anumite persoane, fără să le văd fizic, vorbesc cu colegii și îmi confirmă de multe ori. Ce văd cu sufletul, însă? Oameni minunați, care își rup din viața lor, din cotidian să vină și să trăiască o poveste frumoasă, să inspire parfumul unor epoci uitate, să se bucure de o muzică frumoasă și să simtă în vocea-mi sufletul pe care îl ofer, talentul pe care l-am primit la rându-mi de Sus… Îmi place să cred că noi, artiștii, suntem instrumente prin care se face legătură între ceea ce este Sus și ceea ce este jos. Suntem efemeri, iar momentele noastre durează cât o fâlfâire de aripă. Personal, nu aștept nimic, doar îmi doresc ca fiecare apariție a mea să fie un moment unic.
– Aveți o carieră frumoasă, sunteți un artist apreciat. Care au fost momentele care v-au jalonat parcursul?
– Am citit undeva că fiecare om este la un anumit moment suma tuturor întâlnirilor și a experiențelor prin care a trecut. În cazul meu așa este. Glasul meu a trecut, de-a lungul anilor, prin „mâinile”, răbdarea, înțelepciunea și știința multor oameni. Fiecare dintre domniile lor și-a pus amprenta asupra vocii mele într-un fel sau altul: fie că mi-au fost profesori în liceu, facultate sau în particular, fie că mi-au fost colegi care m-au ajutat să depășesc anumite dificultăți, fie că au fost mari personalități cu care am lucrat la probleme de finețe vocală și interpretativă, dirijori, regizori, tuturor le mulțumesc și știu că sunt ceea ce sunt și datorită lor. Însă pe lângă toate sfaturile și soluțiile primite adaug în permanență un studiu susținut, convinsă fiind că longevitatea în această profesie ține mult de disciplina vocală. De-a lungul anilor am trecut inclusiv printr-un schimb de repertoriu, de la liric-lejer la liric-spint, încă nu îndrăznesc să spun dramatic, fapt ce mă face să fiu permanent în alertă în ce privește tehnica vocală. De mare ajutor îmi este și soțul care, muzician fiind (prim-contrabasist în orchestra Operei), sesizează orice aspect neplăcut, cu dorința de a-l repara.
– Pe ce scene ați mai cântat și unde v-a plăcut cel mai mult? Unde v-ar plăcea să cântați cel mai mult?
– Am avut ocazia să cânt atât în cor, dar și ca solistă pe scene din Germania, Elveția. Au fost turnee frumoase, cu împliniri artistice deosebite, însă nu toți suntem făcuți pentru scene internaționale, nu toți avem disponibilitatea de a sacrifica anumite aspecte ale vieții personale pentru faimă. Trebuie să păstrăm și aici, la noi, vie flacăra acestui gen muzical. Să nu uităm că sunt mulți colegi care fac cariere frumoase peste hotare, dar școala au făcut-o aici, în România. Artă de calitate, cânt frumos, spectacole interesante și de calitate se fac și la noi, nu trebuie să traversăm jumătate de lume ca să le vedem. Aici ține, cred, de noi, pentru ca, pe lângă emoție, să livrăm și calitate, să educăm publicul spre frumos. Nu cred în „ce se cere”, cred în educație, cred în spectacolul cu parfum de epocă.
– Dacă muzică nu ar fi, ce ar fi? Ce ar face soprana Simona Titieanu fară muzică? Ce fel de job ar avea? Ce fel de om ar fi?
– Fără muzica SOPRANA Simona Titieanu nu ar exista, fără publicul care să o admire și să o aplaude, la fel. Însă Simona Titieanu este soție, este mama unei splendide adolescente, este fiică, cumnată, mătușă, nănuță, prietenă. Și dacă vi se pare puțin, am să vă spun că eu cred că orice alt job aș face, s-ar bucura de atenția și dedicarea mea la cote maxime, dar probabil HARUL nu ar fi prezent.
– Ce planuri aveți pentru viitor? Ce vă doriți pentru Opera din Iași? Care este visul secret al Simonei Titieanu?
– Îmi doresc sănătate pentru mine și toți din jur, îmi doresc să nu uităm să fim Oameni, îmi doresc să văd în jur iubire, frumusețe. Îmi doresc ca Opera ieșeană să dăinuie, să se bucure de apreciere și calitate. Cât despre vise secrete, nu am, însă CRED că tot ce trebuie să fie, va fi!
A consemnat Maura ANGHEL