Aida
Compozitor Giuseppe Verdi (1813-1901)
Operă în patru acte (1871)
Libretul de Antonio Ghislanzoni.
Premiera a avut loc la Cairo, la 24 decembrie 1871.
SINOPSIS
ACTUL I
Acțiunea se petrece în Egiptul antic.
Palatul regelui din Memphis. Ramfis, marele preot, pleacă să vestească faraonului numele celui desemnat de zei să conducă oștile egiptene împotriva etiopienilor. Radames, tânărul comandant, dorește cu ardoare să fie cel ales. Dacă se va intoarce victorios din luptă va putea cere ca răsplată mâna sclavei Aida, pe care o iubeste cu pasiune. Îndrăgostită de frumosul tânăr, Amneris, fiica faraonului, vine să-i vorbească. Privirile înflacărate cu care Radames o urmărește pe Aida îi aprind gelozia.
Sunetele fanfarei vestesc sosirea faraonului. Cuvintele sale solemne anunță tuturor voința zeiței Isis: cel care trebuie să conducă oștile egiptene spre victorie este Radames. Înconjurat de un grandios cortegiu, tânărul comandant este condus spre templul unde se va desfășura ceremonia consacrării. În sufletul Aidei se dă o luptă aprigă. Împărtășind dragostea tainică a lui Radames, dorește pentru el laurii victoriei, dar aceasta va însemna pentru poporul ei moarte și robie. Aida este fiica lui Amonasro, regele Etiopiei. Înfrângerea egiptenilor ar însemna pentru ea eliberarea din apăsătoarea sclavie dar l-ar pierde pentru totdeauna pe Radames. Rugându-se pentru victoria iubitului și-ar trăda patria. Alăturându-se tatălui ei și-ar înșela iubirea. Epuizată, Aida imploră mila zeilor.
ACTUL II
Amneris se pregătește pentru sărbătorirea triumfului lui Radames – învingător în lupta cu etiopienii. Inima ei vrea să descopere taina dragostei acestuia. Respectând aparent durerea Aidei, fiică a învinșilor, Amneris o întâmpină cu o prefăcută afecțiune, manifestându-și compasiunea față de nefericirea ei. Îi smulge apoi mărturisirea de care se temea – mărturisirea dragostei pentru Radames. Trufașă, cuprinsă de furie și gelozie, fiica faraonului e hotărâtă să-i despartă, nesocotind rugămințile nenorocitei sclave pe care numai iubirea o mai leagă de viață.
Adunat la porțile Tebei, poporul așteaptă întoarcerea învingătorilor care-și fac apariția în sunetele marșului triumfal. Radames este dus în fața faraonului de către ofițeri. Tânărul comandant primește din mâna lui Amneris coroana învingătorului. Mărinimos, faraonul îi promite lui Radames ca recompensă a vitejiei lui, împlinirea oricărei dorințe. Intre prizonierii etiopieni se află și regele Amonasro. Fără a-și dezvălui identitatea, el imploră îndurare pentru supușii săi. Rugămințile sale și ale Aidei se lovesc de împotrivirea marelui preot Ramfis. Amintindu-i faraonului de promisiunea făcută, Radames cere la rândul său eliberarea prizonierilor. Respectându-și cuvântul dat, faraonul acceptă. Ascultând sfatul marelui preot, îi va opri însă, drept zălog, la curtea sa pe Aida și Amonasro. În semn de supremă prețuire și recunoștință, faraonul îi oferă apoi lui Radames mâna fiicei sale Amneris. Într-o zi, viteazul comandant îi va urma la tronul Egiptului. Victoria lui Amneris e deplină.
ACTUL III
E noapte. Însoțită de Ramfis, Amneris se îndreaptă spre templul zeiței Isis, așezat pe malul Nilului. A doua zi urmează să aibă loc ceremonia nunții ei cu Radames și a venit să ceară ocrotirea zeiței. Curând sosește și Aida. Dacă iubitul îi va spune un ultim adio, își va găsi uitarea și liniștea în valurile Nilului. Aida își cântă durerea și dorul de patria pe care nu o va mai vedea niciodată. Intuind cauza prezenței Aidei în acel loc tainic, Amonasro îi cere fiicei sale să-l facă pe Radames să-i spună care sunt planurile de luptă ale armatei egiptene. Poporul etiopian s-a răsculat din nou și trebuie de această dată să obțină cu orice preț victoria. Cuprinsă de spaimă, Aida refuză. Amonasro îi amintește însă de datoria sfântă pe care o are față de patria amenințată de pieire. Radames sosește. Dragostea sa e neschimbată, mărturisindu-i Aidei că pentru acest sentiment îi va înfrunta pe toți cei care i se vor împotrivi.
Aida îl convinge pe Radames să fugă împreună în țara ei, determinând-ul totodată să-i divulge planul de luptă al armatei. Apariția lui Amonasro care, ascuns în umbră, a auzit discuția celor doi îndrăgostiți, îl face pe Radames să revină asupra hotărârii luate. Aflând că Amonasro nu e numai tatăl Aidei, ci și regele dușmanilor săi, își dă seama că și-a trădat neamul și patria. Surprinși de Amneris și de Ramfis, care ies din templu, Aida și Amonasro fug, iar Radames se predă gărzilor, recunoscându-și vina.
ACTUL IV
Amneris pătrunde în sala în care Radames așteaptă judecata preoților care-l vor condamna, fără îndoială, la moarte pentru trădare. Încercarea prințesei de a-l convinge pe Radames să renunțe la Aida e zadarnică. Nici promisiunea că fiica faraonului l-ar putea salva nu-i schimbă hotărârea. Adus în fața acuzatorilor săi, Radames nu se apără, primindu-și cu resemnare groaznica pedeapsa: va fi îngropat de viu.
Zidit în subteranele templului lui Fta, Radames își așteaptă în liniște sfârșitul. Nu va muri singur, deoarece Aida s-a strecurat nevăzută de nimeni în subterană; va fi astfel alături de cel care însemna pentru ea mai mult decât viața. Aplecată deasupra mormântului celor doi îndrăgostiți, Amneris, doborâtă de durere, rostește în șoaptă trista rugăciune a morților.
Ghid de operă – Gabriela Constantinescu, Daniela Caraman-Fotea, Grigore Constantinescu, Iosif Sava, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1971
ISTORIC
Giuseppe Verdi
Dacă prima perioadă a romantismului a adus în operă reafirmarea unor valori lirice reprezentative pentru şcoala componistică italiană, prin personalitatea lui Giuseppe Verdi ( 10 octombrie 1813, Le Roncole – 27 ianuarie 1901, Milano), teatrul muzical a ajuns la o culme de popularitate fără precedent. Preluând elemente ale tradiţiei operistice, Verdi se va afirma prin complexul creaţiei sale ca unul dintre cei mai caracteristici compozitori romantici. Dacă la începutul carierei sale accentul se va pune pe suflul patriotic, mobilizator, al ideilor transmise prin intermediul teatrului, odată cu maturizarea componistică, acesta va ceda locul unei atitudini de largă generalizare a caracteristicilor definitorii pentru sensibilitatea poporului italian, în context universal. De la opera militantă şi până la crearea unui nou tip de dramă şi comedie muzicală, Verdi a parcurs evoluţia unui artist de neîntrecută forţă. Melodica sa, bazată pe fondul intonațiilor cântecului popular, pe simetriile tipice canzonetei, se va ridica treptat la nivelul unei recreări în spirit italian, mereu convingătoare prin sinceritate şi eficientă expresiei. Fie că ne referim la primele opere sau la ultimele creaţii, la asimilarea unor ritmuri de dans contemporan sau la adoptarea unei tehnici leitmotivice personale, geniul verdian, deseori minimalizat din cauza accesibilităţii producţiei sale, domină epoca.
Căutând teme generoase, compozitorul s-a adresat cu precădere marelui fond al literaturii universale, de la Shakespeare, Schiller, până la contemporanii săi, Hugo sau Alexandre Dumas fiul. O vastă galerie de personaje, care aparţin celor mai diverse tipuri umane, ne oferă, în plin romantism, o adevărată frescă a problematicii istorice şi sociale, niciodată însă despărţite de sensilbilitatea marelui public. În cazul lui Verdi, accesibilitatea nu înseamnă concesie, ci adresare directă din dorinţa de a se face înţeles fără a renunţa la perfecționarea exprimării artistice. Creaţia lui Verdi este, poate, unul dintre cele mai uimitoare exemple de consecventă autodepăşire, de efort continuu pentru a pune muzică în slujba idealurilor umanităţii. Între prima sa lucrare cunoscută, Oberto, şi ultima, Falstaff, este cuprinsă aproape întreagă istorie a poporului italian, lupta sa pentru impunerea valorilor culturale şi spirituale, justificând astfel denumirea dată compozitorului de „l’italianissimo”.
Prima perioada componistică cuprinde, între anii 1836-1851, opere cu tematică diversă, încă apropiate de spectacolul italian tradiţional. Deşi numărul lor este însemnat, calitatea generală a partiturilor dezvăluie cu precădere însuşiri temperamentale, o inspiraţie ce se bazează mai mult pe patetismul sentimentelor descrise decât pe calităţi personale ale stilului: Rocester (1836), Oberto, conte di San Bonifacio (1839), Un Giorno di Regno…(1840), Nabucodonosor (1842), I Lombardi alla Prima Crociata (1843), Giovanna d’Arco (1845), Alzira (1845), Attila (1847), Macbeth (1847 – revizuită în 1865), I Masnadieri (1847), Il corsaro (1848), La Battaglia di Legnano (1849), Luiza Miller (1849), Stiffelio (1850).
A două perioada de creaţie, în care dramaturgul începe să se afirme cu o mai mare varietate de mijloace, este inaugurată de aşa-zisă „trilogie verdiană”: Rigoletto (1851), Il Trovatore (1853) şi La Traviata (1853), continuate de Les vêpres siciliennes (1855), Simon Boccanegra (1857, libret revăzut de Arrigo Boito în 1881), Un ballo în Maschera (1859), La Forza del destino (1862) şi Don Carlos (1867).
Concluziile creaţiei verdiene şi totodată contribuţia să determinantă la afirmarea unui teatru muzical romantic se vor evidenţia în ultimele trei mari opere ale sale, adevărate culmi ale repertoriului liric mondial – Aida (1871), Otello (1887) şi Falstaff (1893).