Interviu cu tenorul Ștefan Pop
„Vocea este instrumentul absolut”
* dialog cu distinsul tenor Ștefan Pop, invitat al Operei Naționale Române din Iași
Este una dintre cele mai frumoase voci din lume, un artist desăvârșit, pe care ieșenii îl vor asculta în seara de 1 aprilie la Opera Națională Română Iași (ONRI) în spectacolul „Rigoletto”, în care va interpreta rolul Ducelui de Mantua. Ștefan Pop, tenorul care numai la 23 de ani a câștigat unul dintre cele mai mari concursuri din lume, „Operalia”, organizat de Placido Domingo, a sosit la Iași. Alături de domnia sa am parcurs o parte din călătoria artistică începută la Bistrița și continuată pe marile scene ale lumii, cu opriri la Londra, Berlin, Viena, Paris, Seul, Parma, Tenerife, Rusia etc.
– Cum ați găsit Iașul?
– În primul rând, este o onoare să fiu în orașul celor șapte coline, în orașul lui Ion Creangă și al lui Mihai Eminescu, într-un teatru legendar și emblematic. După atâta timp petrecut pe scenele lumii mă bucur să vin acasă și să împărtășesc din experiența mea unui public foarte cald. Pentru mine, acasă înseamnă Opera, indiferent unde mă aflu – fie că sunt la București, la Paris, la Londra, la Parma sau oriunde am cântat. Eu cânt din suflet pentru suflet. Am găsit un Iași superb. În fiecare dimineață, când mă trezesc, privirea mi se duce către Palatul Culturii, Catedrala Mitropolitană, văd colinele și orașul în toată spendoarea lui. Trăiesc o emoție foarte specială atunci când cânt în România mea cu oameni sunt foarte buni.
– Așa se explică și prezența la Iași, în ciuda programului dvs foarte încărcat.
– Trebuie să-i mulțumesc domnului director Andrei Fermeșanu și coordonatorului artistic Florin Guzgă, Opera este norocoasă să aibă o așa echipă. Sper ca teatrul să revină acolo unde a fost odată, iar eu am venit tocmai ca să-i susțin pe ei în mod special. Îmi place mult Opera din Iași, am cântat în urmă cu șase sau șapte ani aici „Nessun Dorma” la o gală și am găsit un public extraordinar de călduros. Am fost foarte plăcut impresionat de modul în care se lucrează, de artiști, de orchestră. Totul este perfect și nu ar avea cum să fie altfel cu maestrul David Crescenzi la pupitru, cu care eu mă cunosc demult. Știe foarte bine ce înseamnă școala italiană și pune oamenii în valoare. De „Rigoletto” știam de câteva luni, am discutat și am spus că dacă va fi într-o perioadă liberă, voi veni cu mare drag. Liberă nu a fost, dar eu am venit la Iași după ce duminică am avut „Norma” la Teatro Regio di Parma, cu un casting de excepție, alături de soprana Angela Meade. „Norma” s-a montat la Parma după 21 de ani și am avut ocazia să fiu ales pentru rolul lui Pollione. Propunerea ca să vin la Iași s-a discutat la Londra, unde am cântat la Covent Garden cu Angela Gheorghiu. Am spus „Da” cu tot sufletul. Cine nu ar vrea să vină în orașul celor șapte coline? Sunteți norocoși, aș compara teatrul de la Iași cu La Fenice, principala scenă din Veneția unde a avut loc premiera piesei „Rigoletto”, în 1851. De la Iași voi pleca la Berlin.
– Cum este să cântați acasă?
– Eu am primit muzica în viața mea ca un dar divin. Cred foarte mult în Dumnezeu și știu că nimic nu este întâmplător. În momentul în care tu mergi sincer pe scenă și dai tot ce-i mai bun din tine nu are cum să iasă rău. Și chiar dacă poate pentru unii este așa, nu contează pentru că eu am oferit tot ceea ce am avut. Asta am învățat din experiența mea de 13 ani petrecută pe marile scene ale lumii, alături de artiști-mamut. Aceste cuvinte mi le-a spus și Mariella Devia, Regina belcanto, alături de care am cântat și de la care am învățat enorm. Am avut onoarea să debutez la Teatrul „San Carlo” din Napoli cu maestrul dirijor Nello Santi. Am făcut „Rigoletto” cu Papa Santi, așa cum îi spuneam noi, iar studiul cu el mi-a schimbat Universul. Am început să văd partitura cu sufletul, nu doar vizual. De la el am învățat valorizarea nuanțelor, a culorilor, punerea în lumină a personajului. Maestrul Santi a făcut o afirmație incredibilă: Fiecare notă are timpul ei. „Rigoletto” este una dintre operele mele favorite pentru că este completă, are totul – iubire, dragoste de tată, dragoste de duce. Pentru mine, fără dragoste nimic nu există.
– Iar muzica este exact ca dragostea…
– De fiecare dată când urcăm pe scenă, și acest lucru îl pot confirma toți colegii mei, noi ne deschidem sufletul și oferim tot. Pentru mine nu există nicio diferență că sunt la Teatru Regio di Parma, la Royal Opera House din Londra, eu trăiesc la fel. Vreau să facem la Iași o producție de Rigoletto așa cum a fost scrisă de Verdi, pentru că el a muncit toată viața lui ca să ne lase tot ceea ce a avut mai bun. Este foarte important să studiem fiecare notă, fiecare accent, să aducem pe scenă fiecare trăire. Eu am devenit de curând tată și totul s-a schimbat în viața mea. Cânt de zece ori mai bine, cânt mult mai deschis pentru că am realizat că stresul pe care îl aveam înainte pe scenă era inutil.
– În „Rigoletto” intrepretați rolul Ducelui de Mantua, unul dintre cele mai dificile pentru un tenor.
– Eu am făcut rolul Ducelui de Mantua în zece teatre din Italia și nu este puțin deloc, mai ales că vorbim de țara lui Verdi. Teatrul Regio di Parma este cel mai dur ca și critic, se știe. Cine trece testul de acolo poate cânta peste tot. Să cânți cu Leo Nucci la Teatro Regio di Parma în „Rigoletto” nu e puțin, mai ales când repeți experiența. Am făcut „Rigoletto” cu Leo Nucci și anul trecut, când a semnat și regia, la Teatro Antico di Taormina, cu Placido Domingo la pupitru. A fost magistral, sunt experiențe care te schimbă, care te fac să vezi diferit partitura. Da, este unul dintre cele mai dificile roluri de tenor. De fapt, se spune că acest spectacol este un concert de tenor în sine. Experiența face diferența. Eu cânt acest rol de peste 13 ani, l-am studiat nelimitat. Ajungi la un anumit nivel în care speri că poți să te apropii de ceea ce a vrut să redea compozitorul. În Verdi, care este foarte dificil, fiecare notă are o însemnătate diferită, sunt multe accente. Eu am avut norocul să lucrez cu mestrul Nello Santi, care a fost asistentul lui Toscanini, care i-a dirijat pe Di Stefano, Pavarotti, cei mai mari tenori.
– Desăvârșirea are prețul ei.
– În 2015, când am debutat la Teatro Regio di Parma, în „La Boheme”, am descoperit unul dintre cei mai mari pianiști, Simone Savina, maestrul meu cu care lucrez de atunci fiecare rol. Ei bine, asta face diferența, ține de o bucătărie ca să spun așa, de atenția acordată fiecărei note. Am cântat „Rigoletto” la Teatro San Carlo, în 2015, iar prima dată îl cântasem în 2013, cu Nadine Sierra și cu Dmitri Aleksandrovich Hvorostovsky, un mare bariton, fie iertat. De la maestrul Nello Santi am învățat foarte mult, au fost de ajuns doar două fraze ca să-mi schimbe modul de a gândi și de a vedea cu adevărat partitura. Atunci mi-am dat seama că studiul aprofundat te face să înțelegi ce voia Verdi să spună în muzică. Lucrăm la o foaie de partitură și câte o oră!
– Aveți un succes incomensurabil, spectacole impecabile și totuși reușiți să găsiți nuanțe noi de fiecare dată într-o partitură.
– Când am cântat la Teatrul Regio di Parma, exact aceeași întrebare i-am adresat maestrului Leo Nucci: „Maestre, după 400-500 de spectacole vă mai uitați în partitură?”. Iar domnia sa mi-a răspuns: „Dragă Ștefan, acesta este secretul. Chiar dacă vei cânta un rol de o mie de ori, trebui să te uiți de fiecare dată pe partitură pentru că Verdi ce înseamnă? Înseamnă dubiu”. Niciodată nu este scris afirmativ Da, așa este, ci trebuie să te întrebi mereu cum vei aborda momentul pentru că în Verdi găsești tot de la iubire, fericire, dramă, conflicte politice, mesaje. Toate sunt foarte bine subliniate. Pe fiecare notă, Verdi pune un accent, o culoare. Veți întâlni termeni unici gen „să porți vocea”, ceea ce nu este simplu. Toate aceste detalii sunt scrise, subliniate, tu doar trebuie să fii atent. Eu avut avut norocul ca, înainte de a merge la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, să studiez vioara timp de 12 ani. Am făcut și pian, și canto. Cunosc foarte bine teoria, dar să o pui în practică este altceva. Trebuie să vezi partitura cu alți ochi la fiecare spectacol, să o descoperi cu fiecare apariție pe scenă. Vocea este cel mai sublim și sensibil instrument în același timp. Este instrumentul absolut. Noi nu o vedem, dar valorizarea ei ține de starea noastră, de buna dispoziție, de dorința de a da totul, fără a mai vorbi de studiu, care este obligatoriu și nu are limite. În noaptea de dinaintea unui spectacol, eu cânt în pat toată piesa.
– Aveți un ritual înainte de spectacol?
– Nu i-aș spune chiar ritual, dar eu așa fac. Inevitabil trebuie să trec încă o dată prin tot și dacă s-ar întâmpla doar înainte de spectacol ar fi bine, dar eu reiau și după ce cade cortina, îmi amintesc eventualele greșeli. Datorită în special experiențelor mele din Italia, unde am învațat la vecchia scuola, și pianistului meu, dar și celor de la Staatsoper Viena, Covent Garden sau Staatsoper Berlin ori de pe alte mari scene, am ajuns la nivelul la care îmi amintesc și controlez totul pe scenă. Așa trebuie să fie. În acest mod proceda Mariella Devia, pe care la început nu am înțeles-o și i-am cerut sfatul. Era foarte sensibilă și dădea totul pe scenă, iar ca să faci acest lucru trebuie să anticipezi respirația, poate zâmbetul, starea pe care trebuie să o transmiți, să stăpânești tehnica vocală, să ai grijă ca muzica să fie în armonie cu dirijorul, să cunoști mișcările. Sunt multe detalii, dar cele amintite trebuie anticipate într-o secundă. Vocea nu este un instrument precum vioara, unde este multă matematică, ci depinde foarte mult de starea cu care te încarci. Eu mă bucur de orice lucru, de zâmbetul portarului, de vocea doamnei de la machiaj, de colegii mei, de natură.
– Cum curg orele de dinaintea ridicării cortinei?
– Încerc să vorbesc cât mai puțin, totul trebuie să fie limitat. De ce? Vă dau un exemplu – fiecare om, când ajunge seara acasă, este obosit, indiferent de ce a făcut în ziua care s-a scurs. Or, noi, artiștii, intrăm pe scenă seara și trebuie să ai mare grijă ca să acumulezi energia de peste zi. Este nevoie de concentrare, de focus. În momentul în care intri în teatru trebuie să lași totul deoparte, indiferent de ce problemă ai avea, și să te dăruiești integral. Îmi amintesc de un spectacol cu „Tosca”. Înainte cu puțin timp de a intra pe scenă am primit un telefon, prin care eram anunțat că bunica ne-a părăsit și m-am întristat enorm. Am cântat ca în transă, a fost o experiență care m-a schimbat enorm, m-a maturizat, dar m-am și bucurat de trăiri, de înțelesurile pe care mi le-au adus. Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este întâmplător și totul este spre binele nostru. Noi avem una dintre cele mai grele meserii.
– Meserie și artă deopotrivă
– Eu sunt convins că vocea și talentul sunt daruri de la Dumnezeu și pentru asta am o responsabilitate fără margini, să studiez și să cânt cât mai mult. Noi sacrificăm tot. În ziua spectacolului nu vorbești, la fel ca și în cea care urmează. Înainte de o premieră sunt foarte multe repetiții. Este important ca noi, toți artiștii, să fim ca o familie. Am învățat foarte mult de la Angela Gheorghiu. Noi am cântat împreună, în decembrie, „Boema”, la Teatro „Massimo” di Palermo. A fost superb, un succes enorm, apoi, în februarie, la Covent Garden, unde am cântat „Tosca”. A fost altceva! Producția a fost creată special pentru Angela Gheorghiu (în acest an se împlinesc 30 de ani de la debutul celebrei soprane în „Tosca”, la Royal Opera House – n.r). A fost un moment sublim, în care am înțeles-o cu adevărat pe marea soprană. Noi poate că părem uneori egocentrici, dar suntem foarte sensibili. Suntem foarte puri în interior.
– Ce vă place cel mai mult pe scenă?
– Să simt liniștea. În teatru, dacă reușești să captezi tot publicul, în sală se lasă o liniște deplină, iar artistul trăiește un sentiment sublim. Dacă în timp ce eu cânt și simt de parcă în sală nu ar fi nicio respirație, scopul a fost atins. Pentru câteva clipe, publicul uită de cotidian și aceasta este misiunea spectacolelor de operă sau de teatru. Pentru mine, teatrul este ca o biserică, iar partitura precum o carte de rugăciuni. Și asta de când am făcut „Rigoletto” la Teatrul „San Carlo”, când maestrul Santi a spus că trebuie „să fii umil în fața partiturii”. M-am gândit ceva timp la afirmația sa și când am înțeles-o, m-am cutremurat. Toți suntem trecători. Viața este ca un spectacol – te naști, urci pe scenă, îți joci rolul și pleci.
– Ați primit mii de aprecieri care v-au adus și momente de mândrie. Au doborât vreodată smerenia?
– Niciodată! Pe mine mă ține pe linia de plutire piatra mea de temelie de la Bistrița. Pentru mine, toți suntem egali în fața lui Dumnezeu și toți avem datoria să facem cât mai mult bine. Mai mult decât să-mi dechid inima ce pot face? Nu este ușor, sunt zile și zile, spectacole și spectacole, presiuni. Ai o mare responsabilitate. În Italia, criticii mă compară cu Luciano Pavarotti, care este idolul meu, este adevărat, dar responsabilitatea este de două ori mai mare. O notă dacă greșești, cel puțin la Teatrul Regio di Parma, vă pot garanta că nu este bine. „Loggioniștii” (un grup de pasionați ai muzicii care atrag atenția în mod zgomotos atunci când consideră că o arie nu este cântată corect – n.r.) te sancționează instantaneu. Acolo, publicul merge cu partitura la teatru!
– Ați avut și temeri?
– Sunt și astfel de trăiri, nu are cum să nu fie. Nu ai cum să nu te gândești, și acum îmi vine în minte Royal Opera House, că înaintea ta au fost niște titani. Spre exemplu, pe 2 mai 2000, Pavarotti a cântat ultimul spectacol de „Tosca” la Londra. Când vezi fotografiile sale acolo nu ai cum să nu te întrebi dacă oare ești pregătit pentru acel moment? Faci o Sfântă Cruce și te duci cu încredere pe scenă, iar în cazul meu, succesul a fost mai mare decât mă așteptam. Incredibil ce mare putere are sinceritatea. Suntem înconjurați de provocări, dar trebui să le faci față. Viața este scurtă și trebuie să o trăiești în sinceritate.
– Ați cântat mult în „Rigoletto”. Când ați debutat cu rolul Ducelui de Mantua?
– Se întâmpla la Seul, în 2011, alături de Elena Moșuc, o diva assoluta pentru mine. Aveam 23 de ani și am debutat într-o sală de 3.500 de locuri. Eram un pic inconștient cred, dar m-au ajutat foarte mult tinerețea, buna creștere de acasă, credința în Dumnezeu. M-am dus cu încredere și am cântat, ca și acum, din suflet. Acum, după 13 ani, cânt la fel, singura diferență fiind faptul că am studiat enorm în Italia, țara operei. Trebuie să ajungi să gândești ca un italian, să mănânci ca ei, să te plimbi prin locurile lor. Dacă vreți o rețetă de succes, este important să lucrezi cu cât mai mulți maeștri italieni, dirijori, pianiști. Noi avem o școală de cânt românească foarte bună, cu tradiție, dar este foarte bine să studiezi în Italia.
Când mă uit în urmă, pot spune că sunt mulțumit. Visul meu este să fac tot repertoriul verdian.
– Asemuiți partitura cu o carte de rugăciuni. Ați simțit ajutorul Divinității pe scenă?
– Tot timpul! Vorbind de umilință, cred că nu merit atâta dar cât am, e clar că vine de undeva și atunci am o responsabilitate directă pentru public. Eu trebuie să bucur suflete. Publicul nu știe ce se întâmplă cu adevărat pe scenă și cât de greu este. Oamenii vin să vadă un spectacol, să vadă personaje, pe Ducele de Mantua, pe Gilda, pe Rigoletto, vor să se bucure. Eu sunt un norocos că fac muzică și că slujesc arta cu voia lui Dumnezeu.
A consemnat Maura ANGHEL
Născut în Bistriţa, având o pregătire muzicală puternică după studiul viorii timp de doisprezece ani, Ştefan Pop a absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” (catedra de canto) din Cluj Napoca.
După ce a câștigat majoritatea concursurilor naționale de canto, în anul 2008, la vârsta de 21 de ani, a debutat în rolul Nemorino din opera „L’elisir d’Amore” de Gaetano Donizetti pe scena Operei Naționale Române din Timișoara și în opera „Il Matrimonio Segretto” de Domenico Cimarosa la Opera Maghiară din Cluj- Napoca. În martie 2009 a fost invitat să cânte la premiera mondială a lucrării „Colinda balada op. 46″ de Gyorgy Kurtag alături de Orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj Napoca. Debutul său internațional, spectaculos, a avut loc în luna decembrie a anului 2009 la vârsta de doar 22 de ani, cu rolul Alfredo din opera „La Traviata” de Giuseppe Verdi la „Teatro dell’Opera” din Roma în celebra producție regizată de Franco Zeffirelli. Curând a urmat debutul la Opera Națională Greacă, tot în opera „La Traviata”.
La 23 de ani, în 2010, a câștigat două dintre cele mai importante concursuri internaționale de canto la doar șapte zile diferență, pe două continente diferite: Operalia, găzduită de „Teatro alla Scala” din Milano sub atenta îndrumare a maestrului Placido Domingo, unde a fost printre puținii concurenți din întreaga istorie a concursului care au câștigat două premii în aceeași seară, premiul I și premiul publicului și „6th International Music Competition” din Seul, unde a câștigat premiul I.
După ce a câștigat Operalia, Stefan Pop a debutat la „Teatro Verdi” din Trieste (2010) în rolul Nemorino din opera „L’elisir d’amore” și la Opera de Stat din Hamburg (2011) iar la Opera de Stat din Viena(2011), sub bagheta lui Evelino Pido, a debutat cu rolul Elvino din opera „La Sonnambula” de Vincenzo Bellini. Tot în anul 2011 a debutat la Opera din Zürich cu rolul Cassio din opera Otello de Giuseppe Verdi sub bagheta lui Daniele Gatti și la Seul cu rolul Ducelui de Mantua din opera Rigoletto de Giuseppe Verdi. În februarie 2012, Stefan Pop și-a făcut prima apariție pe scena Operei Naționale din Paris cu rolul Ducelui de Mantua iar în luna decembrie a aceluiași an a debutat la Opera Regală „Covent Garden” din Londra cu rolul Nemorino. Tot în anul 2012 a fost invitat de către Placido Domingo să cânte la „Gala câștigătorilor Operalia” la Opera Regală „Covent Garden” din Londra.
În 2011 și 2012, Stefan Pop a fost invitat la patru dintre concertele Angelei Gheorghiu în Orientul Îndepărtat (Seul și Shanghai) și Orientul Mijlociu (Oman) fiind foarte bine primit de public.
Anul 2013 a adus debutul la Teatrul Bolșoi din Moscova în rolul lui Alfredo și, de asemenea, debutul în rolul titular din opera Faust de Charles Gounod la Opera Națională din București. A fost un spectacol de mare succes, urmat la scurt timp de alte spectacole cu acest titlu la Opera din Rijeka (Croația, martie 2014) și „Hong Kong Cultural Center” (mai 2014). Tot în 2013, Stefan Pop a fost invitat de către Placido Domingo să cânte împreună în Gala Verdi-Wagner de la Arena din Verona sub bagheta lui Daniel Oren.
În iunie 2014 a debutat în rolul Rodolfo, în varianta de concert a operei „La Boheme” de Giacomo Puccini , la „Salle Pleyel” din Paris, alături de Patrizia Cioffi (Mimi). Mai târziu, în august 2014, a debutat și în rolul cântărețului italian din opera „Der Rosenkavalier” de Richard Strauss la renumitul Festival de la Salzburg, spectacol disponibil și pe DVD. Tot în 2014 a cântat în „La Traviata” la Opera Menorca alături de Leo Nucci și Norah Amselem.. În februarie 2015, Ștefan Pop a debutat în opera Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart la Opera „Bastille” din Paris, alături de o distribuție de excepție, sub bagheta lui Alain Altinoglu. A participat la două festivaluri importante de operă, Festivalul Menuhin din Gstaad, Elveția, în rolul Don Ottavio din opera Don Giovanni (alături de Tatiana Lisnic și Erwin Schrott) și la Festivalul George Enescu de la București, într-un concert în aer liber condus de David Crescenzi. În noiembrie 2015 i s-a oferit titlul de cetățean de onoare al orașului natal, Bistrița.
Stefan Pop a evoluat alături de câțiva dintre cei mai importanți cântăreți de operă: Angela Gheorghiu, Patrizia Ciofi, Mariella Devia, Edita Gruberova, Elena Mosuc, Krassimira Stoyanova, Tatiana Lisnic, Sonya Yoncheva, Nino Machaidze, Ailyn Perez, Placido Domingo, Leo Nucci, Jose Cura , Thomas Hampson, Erwin Schrott, sub bagheta lui Evelino Pidò, Andrea Battistoni, Daniele Gatti, Simone Young, Fabio Luisi, Antonio Pappano, Paolo Longo, Alain Antinoglu, Pablo Heras-Casado, Antonino Fogliani, Nello Santi și Luciano di Martino printre alții. Angajamentele sale viitoare includ Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti la Festivalul Müpa din Budapesta și la Opera din Tenerife, ”La Bohème” la Teatrul din Palermo, Tosca la Opera Regală ”Covent Garden”.
