* dialog cu Raluca Zaharia, dirijorul Corului de copii al Municipiului Iași, unul dintre colaboratorii fideli ai ONRI
„Nu este greu deloc să lucrezi cu copiii. Trebuie doar să fii un bun psiholog, un bun ascultător, empatic, uman, determinat, hotărât, vertical, iubitor de unde sonore, muncitor, pregătit, organizat, exigent, creativ, adaptabil, sociabil, iar pe lângă asta să nu uiți că trebuie să lași toate armele jos. Nu ești pe un front de luptă, ci ești pe un câmp cu flori, cu ieduți, cu nori pufoși, cu mult soare și chiote de bucurie. Când suntem împreună și cântăm, uităm chiar și de telefoane și tablete”, spune dirijorul Raluca Zaharia, coordonatorul Corului de copii al Municipiului Iași, pe care i-am aplaudat în foarte multe spectacole derulate pe scena Operei și nu doar. Am discutat cu Raluca Zaharia despre muzică, artă, pasiunea pentru cântul coral și dragostea pentru copii.
– Un an nou, cu provocări, planuri și vise. Ce noutăți veți prezenta publicului împreună cu micii artișți din Corul de copii al municipiului Iași?
– Anul acesta vom continua călătoria alături de copiii cu care descopăr și redescopăr tot ce ne oferă Cântul Coral. E o latură a artei în care toți participanții învață să lucreze în echipă, să comunice și la nivel emoțional unii cu alții, realizându-se astfel o conexiune directă și foarte frumoasă între ei în momentul creării actului muzical. Mă bucură foarte mult colaborarea cu pianistul Paul Pintilie care îmbogățește repertoriul corului cu aranjamente și compoziții proprii. De asemenea, Corul de Copii al Municipiului Iași are deja foarte multe evenimente realizate împreună cu membrii Corului Marii Uniri și cu Orchestra de Tineret a Municipiului Iași, fiind o colaborare prielnică în cazul nostru, pentru acomodarea cu timbralitatea diversă, învățarea unui repertoriu vocal-simfonic și, în general, pentru evoluția grupului nostru.
– Corul de copii al municipiului Iași este o prezență constantă pe scena Operei. Cum a început colaborarea? Câte spectacole să fi numărat până acum împreună cu ONRI?
– Corul de Copii al Municipiului Iași este un proiect axat pe o formă de educație muzicală non-formală, unde copiii, mai ales cei fără studii în domeniu, descoperă ce înseamnă o partitură, notele muzicale, formule ritmice, intonație, universul muzicii și al artei în general. Copiii devin membri fără o preselecție inițială, singura condiție fiind dragostea pentru activitatea pe care o desfășurăm. Suntem acum 122 de membri și avem loc pentru toți copiii din Iași, participarea în cadrul corului fiind fără taxă. Corul a început colaborarea cu Opera Română Iași în martie 2021, fiind invitați la gale și concerte. În ceea ce privește spectacolele din repertoriul curent al Operei ieșene, anul 2022 vine cu o preselecție în vederea formării unui grup de copii cu vârste cuprinse între 9 și 11 ani, care va susține părțile muzicale din operele în care compozitorii au scris pentru vocile lor.
– Care au fost spectacolele în care copiii s-au simțit cel mai bine? Cum faceți distribuția pentru o reprezentație?
– Pe parcursul celor 10 ani încheiați de când pregătesc muzical, coregrafic și regizoral copiii care joacă în spectacolele Operei Naționale Române Iași, am observat că ei prind drag în special de operele compozitorului Giacomo Puccini. Există o curgere firească a undelor vibrante, o împletire cursivă a timbrelor sonore. Pentru copii primează să se simtă confortabil vocal, iar paginile pucciniene, deși scrise cu un grad de dificultate ridicat, sunt „descâlcite” cu ușurință de către copii, ei reușind să se integreze foarte bine în masa amplă de timbralități vocale și instrumentale. Lucrez cu emoțiile, cu sufletul, cu inima și le ofer toată încrederea și sprijinul acestor ochișori care mă îmbrățișează ori de cate ori ne reîntâlnim. Implicarea și calitățile lor muzicale mă determină să îi propun pentru anumite reprezentații. Ajung să îi cunosc foarte bine astfel încât îmi pot da seama dacă vor face față cerințelor artistice. Activitatea noastră nu se rezumă doar la învățarea partiturilor. Vorbim foarte mult și despre școală, despre pasiunile lor, pentru a-i cunoaște mai bine, pentru a le fi alături în cazul în care au nevoie de un sfat. Îi pregătesc psihologic prin joc și joacă pentru a păși pe o scenă, pentru a-și stăpâni emoțiile și pentru a le transforma în bucurie. Corectăm dicția și respirația, învățăm despre postură prin mișcare scenică și coregrafii, creăm personaje individuale și colective prin asimilarea indicațiilor regizorale. Le stârnesc curiozitatea și ajung să detaliez despre istoria muzicii, despre viețile compozitorilor, despre opere, despre creațiile acestora în urma valurilor de întrebări cu care mă asaltează.
– Corul este, în esență, un tot unitar, un organism viu care vibrează împreună cu dvs, cu scena și cu sala. Cum reușiți să faceți acest lucru?
– Nu este ușor de armonizat peste 100 de voci, câte are corul de copii. Empatizez foarte mult, îi las să mă descopere, caut să îi cunosc, le sunt alături în cazul în care e nevoie să intervin în situații neprevăzute. Ne ascultăm unii pe alții, ne încurajăm, învățăm să ne acceptăm reciproc, căci suntem diferiți și iubim asta. Fructificăm punctele comune, învățăm să prețuim punctele tari ale fiecăruia și le valorificăm acceptându-ne rolurile, creștem împreună ca într-o familie. Corul a fost dintotdeauna parte din mine. Am dorința de a le fi bine tuturor membrilor corului, de a găsi bucurie în jurul lor, de a prețui ceea ce au și ceea ce le oferă viața. Suntem un organism viu pentru că respirăm împreună, transmitem emoție împreună – eu – copiii – părinții – publicul.
– Cât de greu este (sau ușor?) pentru un copil să învețe atât de multe piese și din repertoriul corului, dar și pentru spectacolele de Opera? Care sunt cele mai mari dificultăți?
– Perioada pe care o parcurgem în momentul actual m-a determinat să caut și să experimentez noi și noi soluții pentru învățare și asimilare. Trebuie să menționez că sprijinul părinților este foarte important astfel încât ajung și ei să învețe repertoriul coral și de operă, lucru care, după cum mi-au mărturisit, îi bucură foarte mult. Facem tot posibilul să ne vedem cât de des se poate și dacă există dorință și pasiune, reușim împreună să parcurgem orice gen de repertoriu.
– Revenind la rolul și misiunea dirijorului, care sunt cele mai grele momente pentru dvs cu referire la lucrul cu micii artiști?
– Nu este greu deloc să lucrezi cu copiii. Trebuie doar să fii un bun psiholog, un bun ascultător, empatic, uman, determinat, hotărât, vertical, iubitor de unde sonore, muncitor, pregătit, organizat, exigent, creativ, adaptabil, sociabil, iar pe lângă asta să nu uiți că trebuie să lași toate armele jos. Nu ești pe un front de luptă, ci ești pe un câmp cu flori, cu ieduți, cu nori pufoși, cu mult soare și chiote de bucurie. Știu că sunt o persoană idealistă, dar nimeni și nimic nu îmi va perturba imaginea aceasta pe care o proiectez copiilor și persoanelor care iubesc să cânte, iubesc să asculte. Când suntem împreună și cântăm, uităm chiar și de telefoane și tablete.
– V-ați temut vreodată de eșec, ați avut momente de poticneală? Cum le-ați depășit?
– Pentru mine, eșecul înseamnă să nu încerci. Eu funcționez dând curs ideilor și nu punându-le pe o hârtie, într-un sertar. Spre exemplu, pandemia am simțit-o că pe o provocare: am lucrat online, m-am întâlnit cu grupuri restrânse de copii, am realizat înregistrări cu distanțe mari între noi, avem videoclipuri, am cântat în concerte fără public în sală, am cântat mult în aer liber… Abia aștept să treacă aceasta perioadă și să îi adun pe toți copiii într-o sală generoasă, unde să ne putem omogeniza, să putem crea sonorități care să transmită mai departe bucuria și emoția cântului coral.
– Dacă acum ați fi copil, cum v-ar plăcea să arate un cor dedicat celor mici? Ce v-ar plăcea să cântați, cum ați dori să arate dirijorul?
– E o întrebare pe care mi-o adresez în fiecare zi. Mi-aș dori să fie un loc plăcut în care să pot învăța cât mai multe partituri în stiluri, perioade și din culturi diverse, într-un mod relaxat, înconjurată de mulți prieteni, unde armonia grupului și sprijinul reciproc să primeze. Asta încerc și eu să realizez pentru copii.
– Planuri pentru 2022? Ce dorințe lipite de suflet aveți?
– Am primit aceeași întrebare chiar la trecerea dintre ani și răspunsul meu a fost că tot ce îmi doresc este să mă bucur de familia mea în liniște, în iubire, în bucurie. Pentru copii îmi propun să abordăm un repertoriu cât mai divers, cu apariții locale, naționale și internaționale, care să reprezinte Iașul și România.
Pe copiii din îndrăgitul cor îi veți putea asculta și în această seară, în primul spectacol al Operei ieșene din acest an, „Carmina Burana”, de Carl Orff.
Orice moment aniversar invită nu doar la bucurie, ci și la reflecție. În aceeași măsură, orice moment aniversar poate oferi, dacă este bine înțeles, o nouă cale deschisă. Este punctul în care se află, cred, Opera Națională Română din Iași la momentul împlinirii a 65 de ani de ființare instituțională. E punctul în care se pot trasa, intersubiectiv, liniile directoare ale unui Manifest pentru o Operă Deschisă. În contextul unei explicații relative la sintagma pe care o „împrumut” din gândirea lui Umberto Eco – menținându-i sensul filosofic, dar conferindu-i și un atribut instituțional, după cum se va vedea –, componenta managerială vine abia la urmă. În firescul lucrurilor, prim-planul e ocupat – și așa trebuie să rămână mereu – de Oamenii Operei, fie aceștia artiștii și publicul fără de care ei nu pot exista, regizorii, coregrafii, scenariștii, personalul tehnic și administrativ. Cu toții, împreună, creează o lume. Este acea lume magică a teatrului liric și a baletului pe care ieșenii, și nu doar ei, o văd și o ascultă pe scena Operei din Iași de 65 de ani încoace. Este, cum ar spune Edmund Husserl, o „lume a vieții” (Lebenswelt).
Cum prinde viață această lume? Iată un prim pas al reflecției invocate la început. În anul în care Opera Națională Română din Iași își aniversează cei 65 de ani, am privilegiul încercării de a răspunde la această întrebare pe baza experienței provocatoare pe care o am din luna martie încoace. Pentru a mă menține în cadrele limbajului husserlian – știind că, da, este posibilă o fenomenologie a realizărilor culturale! –, voi apela la o reducție, la o „punere între paranteze” (Einklammerung) a tuturor pre-judecăților (în sens gadamerian) vehiculate în spațiul public referitor la evoluția de până astăzi a Operei ieșene. O astfel de suspendare (epoché) îmi oferă accesul, din câte îmi este îngăduit să sper și să îmi dau seama, la înțelegerea hermeneutică (Verstehen) a nașterii actului artistic și a lumii pe care acesta o poartă cu sine. Este vorba aici despre „complementaritate”, una care evidențiază, în premieră într-o intervenție publică pe care o asum (orice text publicat, implicit cel de față, este astfel), relația directă dintre infinitatea interpretărilor ce pot fi alocate de fiecare subiect implicat unui act propriu teatrului liric (operă și operetă, incluzând, evident, componenta instrumentală a fiecăreia în parte) sau baletului (ibidem) și structura culturală de profunzime pe care aceste interpretări o împărtășesc.
Aceasta este, cred, intersecția din care se naște „lumea vieții” Operei noastre (iar cadrul poate fi, bineînțeles, extins, având valențe universale), printr-un joc intersubiectiv al percepțiilor, implicând trăiri, sentimente și multă, multă dăruire. În acest proces al creației culturale prin „umplere cu sens” (același Husserl amintește, într-un loc, despre faptul că „orice realitate există doar prin «donație de sens»”), fiecare actant are contribuția sa specifică, indiferent că se află pe scenă, în fosa orchestrei, în culise, în stal, la lojă sau balcon ori participă virtual la spectacole, grație noilor tehnologii ale comunicării. Fiecare, deci, „dirijează lumea” și, astfel, îi „descoperă magia”. Îmi spun că aceasta este semnificația profundă a Operei Deschise și că această bună înțelegere a faptului că nu poate exista teatru liric și nici balet, ca opere de artă, în absența „ființărilor” ce le fac posibile (artiștii, publicul, partenerii culturali, economici și media, toți cei implicați, comunitatea ieșeană în ansamblul său) reprezintă un al doilea pas al reflecției pe care aniversarea din acest an o aduce în fața tuturor celor care îndrăgesc ONRI. În acest sens profund, Opera Deschisă nu poate fi o „monadă fără uși și fără ferestre”, ci devine o experiență multidimensională, printr-un proces (noesis) finalizat cu rezultatul „intenționalității” (noema), al ceea ce intenționăm să facem atunci când, cu fiecare spectacol, construim această Lume. Și îndrăznesc să spun că niciunul dintre spectacolele din repertoriul ONRI (din trecut, prezent sau viitor) nu poate eluda această realitate, această Lebenswelt, fiind realitatea însăși. Așa cum a fost, cum este și cum va fi creată de intersubiectivitatea Oamenilor Operei.
Componenta managerială a Operei Deschise vine, cum spuneam, abia la urmă și ea implică atributul instituțional despre care aminteam la început. În înțelegerea mea, care, la rându-i, are nevoie de complementaritatea intersubiectivă invocată, Opera Deschisă este adaptabilă. Instituțional, trebuie să răspundă provocărilor noutății fără a-și altera profilul „aristocratic”, se îndreaptă paideutic spre noi categorii de public spre a le aduce la înălțimea scenei, respectă individualitățile și sensibilitățile respingând orgoliile care macină, îndeobște, lumea noastră culturală, își fixează obiective de anvergură în sensul unor bucurii viitoare ale efortului comun. Ca Operă Deschisă, Opera Națională Română din Iași nu se poate bloca provincial (fapt înțeles de generațiile a căror memorie istorică am căutat, în acest an, să o recuperăm în mod onest), ci are datoria de a se deschide lumii. Pentru că lumea pe care o creează prin fiecare spectacol este parte integrantă a întregii lumi.
Acest album, elaborat spre a marca aniversarea de 65 de ani într-un timp foarte scurt și cu un efort imens (mulțumesc, Andrei Fermeșanu, mulțumesc, Aliona Paciurca, mulțumesc, Cătălin Sava, mulțumesc, Ligia Fărcășel, mulțumesc, Cristina Todi, mulțumesc, Ozolin Dușa!), oferă imagini ale Lumii Vieții de la Opera ieșeană. Împreună cu Galeria Oamenii Operei, pe care am constituit-o și inaugurat-o, de asemenea, în acest mandat, ar putea re-prezenta substratul profund al construcției instituționale a unei Opere Deschise, așa cum ONRI merită și poate să fie.
În sala cu balcoane aurite, luminile se sting pe rând, iar cortina coboară ușor, închizând scena care încă mai vibrează în urma ultimului spectacol din acest an. Ca o regină absolută, Liniștea își scutură faldurile rochiei, care se aștern în întreaga sală, apoi zâmbește ușor aplauzelor rămase încă în fața scenei. Pe cortină apar, rând pe rând, luminițe viu colorate, în care sclipesc răvașele prinse de artiștii ce au închis încă o partitură a unui an, cu gândul la cel viitor.
Spectacole, armonie, public cald, sănătate, familia alături și prieteni sunt câteva dintre dorințele trecute pe răvașele trimise de artiști cu gândul și prinse pe cortina scenei căreia i-au jurat credință. „Vreau să trec cu bine peste toate încercările vieții și să fiu sănătoasă, și eu, și cei dragi. Atât. Nimic altceva”, a fost mesajul îndrăgitei soprane Cellia Costea, căreia destinul i-a făcut un dar neprețuit în acest an – a cântat, pentru prima oară, pe scena Operei Naționale Române Iași, al cărei co-fondator a fost, în urmă cu 65 de ani, și bunicul ei, fagotistul Gheorghe Costea. „Armonie și sănătate”, a fost mesajul sopranei Mihaela Grăjdeanu, prim-solistă a scenei lirice ieșene. „Îmi doresc în primul rând să fiu sănătoasă, să am părinții sănătoși și aproape de mine pentru că familia este foarte importantă, să am puterea de a merge mai departe cu noi roluri în anul care vine, să am multe colaborări nu doar în țară, ci și peste hotare. Sunt bucuroasă că am semnat contracte în Monte Carlo și în Dubai pentru câteva spectacole frumoase, la început de an. Am puține dorințe, dar toate țin de sufletul meu. Să fiu sănătoasă și să fiu bine cu mine, să am prietenii alături și familia. Le doresc tuturor un An Nou plin de bucurii, fericire, împliniri, zâmbete și proiecte frumoase”, a sclipit, de pe cortină, răvașul prins cu gândul de către soprana Ana-Maria Donose.
Înainte de a lansa dorințele pentru anul viitor, basul Andrei Yvan a aruncat o privire peste umăr la ceea ce a fost în 2021 și ne-a invitat să fim „noi cu noi, sinceri, în oglinda sufletului nostru”, să analizăm ce am făcut bine sau mai puțin bine, cât din lista obiectivelor am reușit să realizăm, cât de buni sau mai puțin buni am fost cu noi și cu toți cei din jurul nostru, și bineînțeles, să ne gândim la ce am putea schimba întru a fi bine. „Noi, oamenii, nu ne naștem foarte buni și talentați, noi devenim astfel prin valorizarea darurilor noastre cu multă pasiune, credință, muncă, perseverență, bună organizare. Sincer, eu cred că doar așa, de la un an la altul, putem deveni versiunea noastră cea mai bună și asta vă doresc din suflet tuturor!!! Domnilor manageri, tuturor colegilor mei de la toate compartimentele Operei Naționale Române din Iași și, nu în ultimul rând, îndrăgitului nostru public cu oameni minunați și nelipsiți de la spectacolele noastre, le doresc multă sănătate, împliniri sufletești, realizarea tuturor dorințelor cu Voia și cu ajutorul Bunului Dumnezeu. Vă invit să privim cu mult optimism spre noul an! Noi, prin puterea gândului nostru, putem crea un 2022 mai bun”, a fost convins basul pe care publicul l-a aplaudat de multe ori în „Nunta lui Figaro”.
„Ne dorim să bucurăm mereu publicul”
Cortina cu răvașe este ca un album cu amintiri adunate în toți cei 65 de ani ai Operei ieșene, un ecran pe care, dacă închizi ochii, poți revedea oricând spectacolele din sala cu balcoane aurite, în care aplauzelor vor răsuna din nou, la început de an. „Îmi doresc realizări mărețe, vreau să avem mai mulți balerini, să avem posibilități financiare pentru premiere, să bucurăm mereu publicul. De fapt, acesta este visul oricărui artist – să fie alături de sufletul publicului. În rest, liniște și inspirație ca să putem crea spectacole pline de magie”, a fost dorința Cristinei Todi, coordonatorul Corpului de Balet. „Pentrul anul care vine, atât eu, cât și soțul meu, ne dorim să avem cât mai multe spectacole și o sală plină cu public, cu toate scaunele ocupate”, și-a scris pe răvaș prim-balerina Monica Ailiesei, la fel ca și Maria Lozanova Buzincu, care are își dorește „cât mai multe spectacole, premiere și debuturi! Săli pline cu spectatori! Multe clipe frumoase cu familia, bucurii și fericire!”. „Sănătate familiei, pentru că ea îmi dă puterea să lupt pentru visurile mele! Îmi doresc să fiu plină de efervescență, ca să pot aduce în fața minunatului public debuturile mele! Armonie și iubire în juru-mi!”, a fost mesajul sopranei Angelica Mecu Solomon. „Îmi doresc să evoluez cât mai mult ca să mă pot redescoperi cu fiecare rol nou învățat și, nu în ultimul rând, aș vrea să trecem toți cu bine peste aceste vremuri grele și incerte”, a scris soprana Manuela Barna-Ipate pe lista viselor de împlinit. „Cât mai multe roluri, provocări noi, pace, o atmosferă frumoasă de lucru alături de colegi. Sănătate și armonie în familie. Dacă este armonie în jur și în interior, totul va fi perfect”, a completat soprana Diana Bucur o imaginară operă dedicată anului ce va să vină. „Primul gând mă poartă la dorința ca toți cei pe care îi cunosc să fie sănătoși și înconjurați de iubire. Seninătatea și credința în bine și frumos să ne pătrundă cu totul! Doresc inspirație, dăruire cu zâmbet pe chip și entuziasm în tot ce înseamnă manifestare artisticăâa. Și…. dacă e să îmi doresc ceva mai mult la mine…, ar fi o forță interioară care să-mi conducă gândurile și simtirea spre ceva mai multă încredere”, s-a auzit, ca într-un basm plin de magie, vocea sopranei Cristina Grigoraș, imprimată pe un răvaș imaginar prins de cortina Operei, ca o arie dedicată unui 2022 pe care cu toții ni-l dorim mai bun. Și plin de bucurii!
În sala cu balcoane aurii, în care poți auzi spectacolul liniștii așternute la final de an, luminile se vor aprinde nu peste mult timp. Cortina se va ridica ușor, trimițând Universului răvașele care au sclipit în noaptea Anului Nou, și va deschide scena pentru noi spectacole dedicate unui public dornic de frumos și de armonie.
„Dacă aș putea îndeplini dorința unui copil, mi-aș dori ca el să fie bucuros tot timpul”
Un concurs inedit organizat pentru copii de către Opera Națională Română din Iași a dovedit, încă o dată, cât de mulți năzdrăvani talentați avem în jur. Micuții au fost invitați să trimită scrisori lui Moș Crăciun, iar cea mai frumoasă a fost premiată. Din cutia poștală amenajată în fața instituției de spectacole a ieșit câștigătoare scrisoarea micuței Ana-Maria Regatun, elevă în clasa a II-a la Școala „B. P. Hasdeu”. Copila veselă și cu codițe cochete a impresionat juriul, care a răsplătit-o cu multe dulciuri. „În fiecare an îi scriem lui Moș Crăciun. A devenit deja o tradiție în familia noastră. Ana este membră a Corului de copii, coordonat de doamna Raluca Zaharia. Într-o zi, când am venit la repetițiile pentru spectacolul de Crăciun, am văzut cutia poștală și ne-am gândit să-i lăsăm scrisoarea Moșului, în speranța că va ajunge în timp util”, a spus Andreea Regatun, mama copilei, apoi gândurile i s-au dus la timpurile copilăriei ei, la darurile primite sub bradul plin de globuri. „Cel mai frumos cadou… Am o amintire vie a unui dar primit la serbarea de Crăciun din clasa întâi, când în cutia mare, împachetată cu hârtie albă, se afla un set de bucătărie cu ceșcuțe și farfurioare în miniatură și alte accesorii. Îmi amintesc că mă jucam cu sora mea ore întregi, imaginându-ne că avem propriul restaurant, în care serveam ceai și cafea oaspeților. Eram tare fericite!”, am aflat de la Andreea Regatun.
Strada Fulgului,nr 10, Orașul Zăpezilor, Tara Ghețarilor
Privind la bucuria copilei care a câștigat concursul de scrisori poți înțelege cu ușurință că atunci când va ajunge la vârsta maturității va fi un om cu sufletul plin de dragoste și dornic să ofere sprijin celor din jur. Ana-Maria are dorințe nu doar pentru ea, ci pentru toți cei de vârsta ei: „Dacă aș putea îndeplini dorința unui copil, mi-aș dori ca el să fie bucuros tot timpul și să aibă o copilărie fericită!”.
Micuța este convinsă că Moș Crăciun a fost impresionat de dorința de a-i aduce un dar motănelului ei, pe nume Star, dar și de versurile scrise la final din cartea „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”: „Orice inimă se știe, Vine dintr-o galaxie, Cu ferestrele deschise, Spre iubire și spre vise”. „Este cartea mea favorită, pe care o recitesc mereu cu drag”, am aflat de la Ana-Maria, adăugând că Moș Crăciun a fost uimit să vadă că îi cunoaște adresa: Strada Fulgului, nr 10, Orașul Zăpezilor, Tara Ghețarilor. „A fost bucuros să afle ca nu l-am uitat nici anul acesta”, a zâmbit Ana-Maria, apoi ne-a spus amuzată că Moșul a fost impresionat să vadă că anul acesta a scris literele de mână mult mai bine decât anul trecut. Și cum orice an se încheie cu o urare, Ana-Maria Regatun și mama ei au transmis un gând Operei Iași pentru 2022: „Fie ca noul an să aducă pe scena Operei Naționale Române din Iași spectacole care să încânte publicul! Vă dorim împlinirea tuturor năzuințelor și bucurie!”.
„Divinitatea mi–a oferit cel mai frumos dar, acela de a mângâia sufletele oamenilor prin armonicele vocii mele”
* interviu cu soprana Angelica Mecu Solomon, de la Opera Națională Română Iași
Cântă de când era copil, a visat la scenă și este convinsă că fără muzică nu și-ar putea împlini destinul și hrăni sufletul. Soprana Angelica Mecu Solomon, de la Opera Națională Română Iași, are așteptări mari de la ea și iubește enorm opera, așa după cum ne-a spus la o întâlnire în fața unui ceai cu miros de scorțișoară.
– Cum a intrat muzica în viața dvs? Ce v-a atras la portativ?
– Întâlnirea mea cu muzica s-a produs încă din vremea copilăriei! În școala generală fiind, eram rugată de fiecare dată să cânt la serbările finalului de an, ceva solo bineînțeles. Apropierea mea de canto clasic s-a petrecut în anii liceului. Eram elevă la Liceul Pedagogic „D.P. Perpessicius” din Brăila când profesoara mea de muzică, Maricica Lupu, a considerat că ar fi bine să-mi îndrept pașii către canto clasic, această ramură divină de care m-am îndrăgostit iremediabil! Fără să știu că într-o zi voi ajunge să cânt pe o scenă de operă, mă visam încă de micuță în rochii cu crinolină și corsete fin brodate! Pentru mine era de neatins acest vis, dar a fost posibil, cu perseverență în studiu și dorința arzătoare de a fi acolo sus, pe cel mai înalt piedestal, pe scenă adică, atunci când am terminat Conservatorul, în 2007. Am avut două profesoare minunate, cărora nu cred că le voi putea mulțumi vreodată pentru tot ceea ce m-au învățat: am studiat la clasa Cristinei Simionescu Fântână și masterul l-am terminat la clasa doamnei Adriana Severin. Mă înclin în fața dumnealor!
– De cât timp colaborați cu Opera din Iași? Cum a început această frumoasă călătorie artistică?
– Colaborarea mea cu Opera Națională Română Iași a început atunci când am terminat Conservatorul, în 2007, când am fost acceptată în frumoasa familie a Corului operei! Aici pot spune că m-am format cu adevărat, am învățat ce înseamnă scena, bucuria unui spectacol și stăpânirea emoțiilor! Pentru mine, scena este ceva sacru, iar atunci când pășesc pe scândură, simt cum Divinitatea mi-a oferit cel mai frumos dar, acela de a mângâia sufletele oamenilor prin armonicele vocii mele.
– Care a fost primul rol pe care l-ați făcut? Ce ați simțit? Dar primul rol cântat pe scena Operei din Iași?
– Debutul meu ca solistă a fost direct într-un rol mare, pe scena noastră dragă. Era în anul 2010 și a fost o provocare fantastică pentru mine să fac rolul Donna Elvira, din opera „Don Giovanni”, de W.A.Mozart. Am debutat sub bagheta maestrului Adrian Morar, care a avut încredere în potențialul meu, și sub îndrumarea regizorală a doamnei Beatrice Rancea, ce m-a ajutat enorm să mă autodepășesc! Doamneee, îmi aduc aminte ce emoții am trăit atunci, am crezut că îmi va sta inima când am auzit primele acorduri ale uverturii!
– Și iată că inima nu a stat, ci doar a bătut puțin mai tare, iar cariera dvs și-a urmat cursul. Alături de cine ați cântat?
– În periplul meu prin această lume minunată am avut bucuria să fiu alături de adevărați maeștri în arta cântului, de la care am „furat” câte o idee de tehnică și interpretare! M-am bucurat să fiu alături de Marina Krilovici (o cunoscută soprană română – n.r.) și tenorul Vasile Moldoveanu (un nume pe scena internațională, cunoscut pentru numărul mare de roluri făcute pe scena Metropolitan Opera din New York – n.r.), dar am cântat alături și de maestrul Marius Budoiu, un îndrumător liric de excepție! Eiiii…, și dacă ar fi să cânt lângă cineva care mi-ar plăcea, acela ar fi Jonas Kaufmann (un reputat tenor german – n.r.). Am voie să visez, nu-i așa?
– Desigur, în lipsa viselor și a dorințelor nu am mai vorbi despre planurile frumoase ale vieții. Care este opera dvs preferată? La ce rol visați?
– Fără nici cea mai mică ezitare, spun că opera mea preferată este „Boema” și îmi doresc nespus să pot da viața personajului Mimi! Iubesc Puccini pentru că muzica lui este un flux continuu, pentru că are un simț remarcabil pentru „le cose piccole” și pentru „Grande dolore in piccole anime”.
– Ce face Angelica Solomon atunci când nu cântă? Ce alte pasiuni aveți?
– Când Angelica nu este la operă sau pe scenă, este un om normal. Este mămica unui năzdrăvan de 10 ani și a unui cățel la fel de cântăcios ca ea, Figaro! Când nu sunt prinsă de vâltoarea cotidiană, mă relaxez cu câte o carte bună sau un film interesant. Ador să mă plimb, să râd cu prietenii, să fiu înconjurată de natură!
– Dacă ar fi să faceți schimb cu un compozitor, ce operă ați așterne pe hârtie? Cum s-ar chema și ce rol v-ați oferi dvs?
– Interesantă întrebare! Opera ar putea să se numească Toate viețile pe care nu le-am trăit, în care personajul principal, adică Eu, să redea frământările și dorințele de a accede la împlinirea sufletului. Emil Cioran spunea că „De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica”. Eu cred că acest suflet nu ar avea cum să înflorească fără dragoste, bunătate și muzică!
Pe Angelica Mecu Solomon ați putut-o admira în această seară în concertul „Cântând Crăciunul”, alături de artiști mult îndrăgiți ai Iașului.
Soliștii, corul, corul de copii și orchestra Operei ieșene au interpretat colinde românești și din repertoriul internațional, sub bagheta dirijorului Emil Octav Ambrosă.
În sala cu scaune din catifea luminile se aprind rând pe rând, pe măsură ce scena se animă. Artiștii vin din culise, după ce aruncă ocheade în oglinzile care le întorc imagini ce se vor regăsi, nu peste mult timp, în spectacolul pentru care au început încă o repetiție. Zâmbesc, apoi intră în rol, iar muzica inundă scena. Chiar dacă nu are încă public, sala cu scaune de catifea se umple de căldura artiștilor și a celor care i-au ajutat să pună în scenă o nouă reprezentație. De această dată este vorba despre „Sânge Vienez”, de Johann Strauss-fiul, care va avea premiera pe 11 decembrie, după mai bine de zece ani de la montarea pe scena Operei Naționale Române Iași, o operetă mult-așteptată de public, la care s-a muncit enorm. Regizorul Alexandru Nagy a adus o viziune modernă, foarte bine primită de artiști, coregraful Cristina Todi a creionat impecabil momentele de dans, iar scenograful Maria Eșanu, cu ajutorul oamenilor cu mâini de aur din atelierele de croitorie și mode-flori, a creat costumele care umplu de culoare scena, alături de decoruri desprinse parcă dintr-un basm. Cătălin Târziu a migălit decorurile, iar de proiecții s-a ocupat Andrei Cozlac.
Fiecare spectacol are propria lui poveste și nu este vorba doar despre libret ori despre partitura muzicală, ci despre ceea ce se întâmplă în micile uzine nevăzute și puțin știute de către public, căruia i se înfățișează doar costumele, măștile, decorurile și tot ceea ce îmbracă scena.
„Totul începe după discuția cu regizorul, în urma căreia lucrăm la schițele costumelor. Fiecare detaliu contează, fiecare cută ori accesoriu trebuie să fie la locul perfect. Fiecare artist are propriul costum la fiecare spectacol, fiecare balerin la fel, ca să nu mai spun de coriști sau orchestră. Schița urmează întocmai profilul artistului. Suntem atenți și la rol, dar și la atitudinea solistului, la profilul lui pentru că doar așa poate ieși un spectacol care să ajungă la inima publicului”, a spus scenograful Maria Eșanu. Opera este parte integrantă din viața ei, i-a dedicat aproape 30 de ani, răstimp în care a cunoscut toate tainele croitoriei de artă. „Am lucrat alături de scenografi celebri, cum ar fi doamna Adriana Urmuzescu, de la București, care mi-a fost un adevărat mentor. Acum ne bucurăm și de echipamente moderne, dar când eram eu la început, am cusut mărgea cu mărgea, paiete cu paiete pe rochii. Am lucrat cu domnul Cătălin Arbore, la Mefistofele, cu doamna Viorica Petrovici, în Carmina Burana, cu Cristian Mihăilescu, în Rigoletto, cu Marfa Axente în Pescuitorii de perle. Erau oameni cu experiență, care știau nu doar să-și ofere din învățătura și priceperea lor, ci și să te motiveze. Cu toții am fost o echipă, vorbeam aceeași limbă”, am aflat de la Maria Eșanu.
Costume de spectacol cusute cu fire de iubire
Când am intrat în Atelierul de croitorie femei, artizanele în ale creației de costume lucrau la rochiile pe care le vor purta personajele feminine din „Sânge vienez”. Nu este nevoie să le privești ochii, ci doar să le urmărești mișcările mâinilor ca să poți înțelege câtă pasiune pun în ceea ce fac. Luminița Bordeianu lucrează la Opera din Iași de mai bine de 25 de ani. Nu a simțit când a trecut timpul și parcă mai ieri a dat concurs pentru un post în Atelierul de croitorie femei. „Îmi amintesc că a trebuit să lucrez la un costum pentru Nevestele vesele din Windsor. Eram atrasă de teatru, de operă, de balet, îmi plăcea și îmi doream mult să fiu și eu în această lume artistică. Ei bine, am fost omul potrivit la locul potrivit și iată că de atunci am lucrat la 37 de premiere. Primul spectacol la care am lucrat costume a fost Lacul lebedelor. Am plâns când l-am vizionat, așa cum trăiesc mereu emoții imense când revăd Tosca, spectacolul meu de suflet. O parte din inima mea era pe scenă, iar acum o parte din viața mea este la Operă”, a zâmbit Luminița Bordeianu, apoi și-a întos privirea către rochia verde pe care o va purta Franți, unul din personajele din „Sânge vienez”.
Ca să poți lucra într-un atelier de creație vestimentară dedicată spectacolelor trebuie să ai același puls ca artiștii, să simți opera de pe scenă, să fii un tot unitar cu cei alături de care creezi costumele ce dau farmec oricărei reprezentații. „Nu ești un simplu confecționer, croitoria de spectacol este artă. Eu sunt de șase ani în Operă, după ce am lucrat tot în croitorie de comandă, dar nu se compară cu nimic din ceea ce este aici”, am aflat și de la Florentina Ignat. Prima reprezentație în care și-a văzut o parte din costume a fost „Don Quijote”, un balet care a fascinat-o, la fel ca și „Spărgătorul de Nuci” și „Cenușăreasa”. „Ce costume frumoase am creat împreună, a fost superb”, a spus Florentina, urmărind schița creată pentru rochia roz a lui Pepi. Când a venit la Operă, în urmă cu 11 ani, Doina Chelea a simțit că a intrat într-o poveste. A lucrat costume pentru „Kabaret”, „Don Giovanni”, „Fata prost păzită”, „Lacul lebedelor”, „Carmen”, „operă ale cărei costume sunt fantastice. Îmi amintesc că am lucrat broderia și am cusut paietele la toată orchestra, la toți 37 de artiști”.
O viață dedicată vestimentației de scenă
De Operă te desparți greu sau aproape deloc, iar cariera doamnei Jeni Prisăcaru este mai mult decât o dovadă. După ce a lucrat 30 de ani în instituția de spectacole, au mai urmat alți zece ca și colaborator, iar zilele trecute am întâlnit-o migălind la una din rochiile din „Sânge vienez”. Primul costum pe care l-a cusut atunci când a venit la Operă a fost o jachetă albă, din „Traviata”, care și astăzi este pe post de prototip în Atelierul de croitorie. Își aduce aminte cu drag despre începuturi, chiar dacă munca era mult mai grea. „Se lucra totul la mână, coseai paiete, mărgele. La costumele unei premiere munceam cam trei sau patru luni. Nu era ușor, nici acum nu este, dar nu am simțit niciodată oboseala, iar bucuria spectacolelor în care publicul admiră costumele noastre și le aplaudă este imensă”,a spus dna Jeni. Bătaia gongului anunță nu doar o nouă seară de operă, ci și o adevărată defilare a costumelor care sunt niște bijuterii în sine. Au o valoare incomensurabilă dată nu doar de țesăturile prețioase, ci și de bucățelele de suflet cusute în costumele care dau farmec oricărei reprezentații. Un spectacol este o desfășurare de forțe. Puțini știu că, spre exemplu, în „Indiile Galante” s-au lucrat 700 de costume sau în „Carmen” alte 900!
Croitoria de artă, o meserie amenințată
O astfel de meserie se face doar dacă ai chemare către frumos și răbdare. Privind la scena plină ai crede că în ateliere lucrează o armată de croitori, însă nu este deloc așa. Nu ai nevoie de mai mult decât degetele de la două mâini ca să-i socotești, asta dacă numeri și colaboratorii. Eforturile sunt imense și singura nemulțumire este legată de faptul că nu vor avea cui să-și lase măiestria. Ar fi nevoie de cursuri pentru tineri, dar nu sunt. Școlile profesionale sau de ucenici de altădată erau foarte bune. Cine avea drag de carte mergea mai departe și își completa studiiile, dacă voia. Cine nu, rămânea cu o meserie de care va fi mereu nevoie — cea de croitor care este diferită de cea de confecționer. „Croitorul poate să facă un produs unicat de la cap la coadă, confecționerul doar o operațiune. Ai nevoie de mai mult decât pricepere pentru că nu faci totul pe de rost. Este adevărat că noi primim schițele, dar le discutăm, le adaptăm astfel încât costumul final să fie impecabil. Trebuie să-ți placă tot ceea ce faci, să-ți înmulțești talantul”, este convinsă Lucia Dumitru, unul dintre artizanii din Atelierul de croitorie bărbați. Domnia sa slujește Opera de 16 ani, iar primele costume lucrate au fost cele din „Spărgătorul de Nuci”. „Avem nevoie să dăm mai departe din priceperea noastră, dar uite că nu avem cui…”, a spus cu tristețe Lucia Dumitru, sentiment împărtășit și de Lucica Luca, un alt croitor cu mâini de aur. Când a venit în Operă, în urmă cu mai bine de zece ani, a lucrat la costumele din „Carmen”, o operă care necesită o atenție specială nu doar prin vestimentația elaborată, ci și prin detaliile și numărul mare al costumelor. „Noi facem lucru de artă, fiecare costum este personalizat, nu sunt două la fel”, a adăugat Lucica Luca un detaliu important al muncii lor. Ca spectator, când privești pe scenă admiri dansul, hainele frumoase ale artiștilor, vocile lor care umplu sala și sufletele. Puțini se gândesc cine a cusut vipușca ori a transformat valurile de stofă în pantalonii perfecți, așa cum face Eugen Parfenie la fiecare reprezentație. „Este cel mai bun croitor de pantaloni din Iași. El coase toți pantalonii pentru instrumentiștii din orchestră, pentru balet, pentru restul spectacolelor”, a spus scenograful Maria Eșanu, în timp ce Eugen Parfenie încălzea fierul pentru o nouă dungă perfectă. „Am lucrat mulți ani la cooperativa de confecții, apoi am venit la Operă. Am cusut mii de pantaloni și asta aș face oricând. Nu simt niciodată oboseala și singura mea îngrijorare este că nu vine nimeni din urmă. Cui vom lăsa noi toate acestea?”, s-a întrebat Eugen Parfenie, arătând cu mâna către puzderia de schițe de pe masa de lucru. Aceeași întrebare am auzit-o și de la Doina Neamțu, de la Atelierul Mode-Flori, acolo unde se realizează accesoriile care dau strălucire ținutelor de pe scenă. Pălării, măști și multe dichisuri care completează o garderobă. Doina Neamțu este modistă, una dintre puținele din Moldova, și a venit la Operă în urmă cu mai bine de 30 de ani. A învățat meserie în atelier și i-a trebuie un an ca să poată afla toate tainele. „Am vrut apoi să mă perfecționez, dar nu am găsit nicăieri cursuri. Poate doar eu să le predau altora…”, a zâmbit Doina Neamțu. În toți anii petrecuți în atelier a lucrat la mii de accesorii și a atras-o mereu ideea de spectacol de operă. „Îmi place nespus meseria mea, o ador pentru că are diversitate. În fiecare zi fac un lucru diferit, ceea ce mă atrage enorm”, a spus modista ale cărei măști le-ați admirat în spectacolele Operei.
În atelierele de creație este mereu forfotă. O mână de oameni mai puțin știuți de public migălesc zi de zi la costumele care dau strălucire oricărei reprezentații și care, împreună cu muzica și vocile soliștilor, sub bagheta dirijorului, te duc într-o poveste în care fiecare are un rol, fără de care basmul nu ar fi complet. Și pentru că poveștile sunt întregi doar atunci când cei care le ascultă abia așteaptă să le revadă sau să le audă, aplauzele de la final sunt răsplata primită pentru fiecare creație sau intrepretare. Reverențe tuturor!
* spun balerinii Mariya Lozanova Buzincu și Dumitru Buzincu
Ce dar mai frumos, în pragul sărbătorilor de iarnă, ar putea primi ieșenii decât celebrul balet „Spărgătorul de nuci”, de Piotr Ilici Ceaikovski? Un basm minunat, inspirat din folclorul german și adus pe calea muzicii peste tot în lume.
Pe firul basmului
Potrivit libretului, semnat de Marius Petipa, după versiunea lui Alexandre Dumas a basmului lui E. T. A. Hoffmann „Spărgătorul de nuci și Regele Șoarecilor”, povestea are loc într-un mic orăşel din Germania, în Ajunul Crăciunului. Pe o stradă animată, o mulţime de adulți și copii preocupați de ultimele pregătiri se grăbesc să ajungă la locuința domnului Stahlbaum care, împreună cu soția și copiii lor, Clara și Fritz, oferă o petrecere grandioasă. Printre musafiri se numără și unchiul Drosselmeyer, aşteptat cu nerăbdare pentru darurile sale nemaipomenite. Drosselmeyer îi dăruieşte Clarei, nepoata sa preferată, un mic spărgător de nuci, din lemn. Copiii sunt fericiţi, dansează, iar Fritz aruncă în joacă spărgătorul de nuci, care se strică. În scenă reapare unchiul Drosselmeyer, care reușește să-l repare şi să o liniștească pe Clara. După petrecerea somptuoasă, musafirii se retrag. Clara rămâne în salon, adoarme cu jucăria în brațe. Ca prin farmec, Spărgătorul de nuci prinde viaţă, iar intriga își ia locul în poveste. Apar Şoarecii fioroși, alături de Regele lor. Spărgătorul de nuci o apără pe Clara. Vrând să îmblânzească visul Clarei, Drosselmeyer îl transformă pe Spărgătorul de nuci într-un Prinț, care o invită pe copilă într-o călătorie fantastică. De aici, balerinii intră într-o poveste de vis, cu muzică, dans și costume multicolore, care vrăjesc publicul, așa cum a fost și pe scena Operei Naționale Române din Iași. Artiștii au oferit un regal, aplaudat la scenă deschisă de ieșenii dornici de o seară în compania muzicii și a dansului.
Debut pe scenă și dragoste
Spectacolul a prilejuit și premiera prim-balerinei Mariya Lozanova Buzincu, în rolul Clarei. Ea a dansat alături de Dumitru Buzincu, partener nu doar de scenă, ci și în viața de zi cu zi. Alături de ei am pătruns într-o lume a bucuriei, în care dragostea, muzica și dansul dictează totul. „Clara a fost un debut pentru mine, la Opera din Iași. Am mai dansat în acest rol ca invitată la Opera din Scopje, dar acum a fost cu totul diferit, fiind și pentru prima dată când dansez cu soțul meu în Spărgătorul de Nuci”, am aflat de la Mariya Lozanova Buzincu. Talentata balerină, sosită de la Sofia și adoptată de Iași, ne-a mărturisit că nu este pentru prima dată când dansează în celebrul balet al lui Ceaikovski, în care a mai interpretat rolul Zânei Fondantelor. „Am dansat în Spărgătorul de nuci de foarte multe ori și la Opera din Sofia, și la București, și aici la Iași. Nu mai știu câte spectacole am făcut. Am dansat și multe variante. Spectacolul nostru este foarte frumos, coregrafia este semnată de artista emerită Ileana Iliescu, alături de care a fost o mare plăcere să lucrăm. Prima dată când a venit am dansat pas de deux din Spărgătorul de nuci, am interpretat și Zâna fondantelor”, spus Mariya Lozanova Buzincu, apoi și-a aplecat privirea către primul bilet de călătorie care a adus-o la Iași, împreună cu soțul ei, balerinul Dumitru Buzincu: „Eu eram balerină la București, iar el m-a răpit și m-a adus la Iași. Noi ne-am cunoscut în Italia, într-un turneu. Am dansat împreună toată vara într-un proiect artistic. Nouă, dansul ne-a adus o familie”.
Mariya Lozanova Buzincu vine din Bulgaria, unde a dansat nouă ani la Opera din Sofia, apoi la București, unde a ajuns printr-o chemare a destinului. A participat la o audiție în urma unui anunț zărit pe o plajă însorită. A decis că e momentul unei schimbări și a pornit într-o aventură care i-a schimbat viața și i-a adus o nouă patrie – România, unde iubește absolut totul, începând de la noua familie, la oameni, până la dans.
Ca să ajungi la performanță, în orice profesie, este nevoie de talent, dublat de muncă și de dorința de a face totul perfect. „Eu am început dansul de foarte mică. Momentul în care am decis că vreau într-adevăr să dansez a fost în preajma unui Crăciun. Școala mea de balet colabora cu o emisiune de televiziune și am ajuns pe o scenă mare. Am dansat în tutu alb, am fost Fulgi din Spărgătorul de Nuci, a fost primul meu rol. Era o emisiune de Crăciun și eram atât de fericită! Sentimentul de a dansa pe scenă mi-a umplut toată ființa și mi-am dorit să continuu. Am urmat școala de balet din Sofia, am primit multe burse, am studiat și în Germania, am făcut stagii de vară în Varna. La finalizarea studiilor am început să lucrez la Opera din Sofia, apoi am ajuns la București, unde a fost foarte frumos, iar de acolo, la Iași, grație soțului meu”, a completat balerina povestea ei.
Călătoria artistică a Mariyei Lozanova Buzincu a continuat la Iași, pe scena teatrului liric despre care spune că este o adevărată bijuterie și care are un public foarte cald, în fața căruia a avut multe roluri, cele mai importante din carieră, fiind admirată în Cenușăreasa, Kitri, Giselle,Zâna Fondantelor, iar acum în Clara, la debut.
Prin dans, Mariya Lozanova Buzincu își împlinește misiunea, dar își completează și dragostea, fiind parteneră de scenă cu soțul ei, Dumitru Buzincu: „Mi-a plăcut mult când am dansat împreună în Giselle. Pentru noi este foarte ușor să dansăm dragostea pentru că există și în viața reală. Ne simțim foarte bine împreună pe scenă”, spune balerina, ceea ce se vede și de simte, așa cum a fost și în această seară în „Spărgătorul de nuci”, spectacol pe care îl consideră un dar de sărbători oferit publicului. „Este un spectactol este foarte frumos, foarte vesel, poartă spiritul Crăciunului. Este o adevărată bucurie și pentru copii, dar și pentru adulți”.
Dansul este totul pentru prima-balerină căreia Iașul i-a devenit casă. Ea recunoaște că meseria ei implică o muncă enormă, dar iubește fiecare secundă în care dansează. „Noi lucrăm atât pe partea tehnică, și mă refer la rezistența fizică, dar și partea artistică, însă în momentul în care ajungem pe scenă ne bucurăm din plin de ceea ce facem, ne bucurăm să trăim viața personajului. Aceste momente sunt cele mai frumoase. Cea mai mare răsplată este spectacolul”, recunoaște Mariya Lozanova Buzincu.
„În dans, avem o chimie perfectă”
De aceeași părere este și partenerul ei de dans din această seară, dar și cel din toate zilele, Dumitru Buzincu, balerin al Operei Nașional Române din Iași. Destinul lui arată că nimic nu este întâmplător, măcar și pentru faptul că prima lui apariție pe scena Operei Naționale Române din Iași a fost în baletul „Spărgătorul de Nuci”. „Nu mai știu de câte ori l-am dansat. Am început cu acest balet încă de când eram elev la Colegiul Octav Băncilă. Eram prin clasa a VI-a sau a VII-a când am apărut pentru prima oară pe scena Operei, făceam Băiețeii. Sentimentul trăit atunci nu poate fi descris. Este o bucurie enormă când vezi atâția ochi îndreptați către tine, când auzi aplauzele, vezi zâmbetele celor din sală. Este o stare specială”, am aflat de la Dumitru Buzincu, balerinul căruia dansul îi aduce bucuria de a se simți liber, de a face zilnic altceva, de a fi în postura de a trece la o stare la alta, dintr-un rol pozitiv într-unul negativ. Îi plac foarte mult rolurile pozitive, „cele de prinț, Basil din Don Quijote, Rotbart din Lacul Lebdelor” și îi place foarte mult „Spărgătorul de nuci”, producție în care la Iași a apărut de cel puțin zece ori. „Acum este pentru prima oară când fac rolul împreună cu soția mea. Este o mare bucurie să dansăm împreună. În dans, avem o chimie perfectă, ne sprijnim, știm exact ce avem de făcut. Suntem parteneri și în viața de zi cu zi, și pe scenă”, zâmbește Dumitru Buzincu. Ca un vis nu foarte îndepărtat, i-ar plăcea să danseze împreună cu Mariya Lozanova Buzincu în „Lacul Lebedelor”, el în rolul Prințului, iar Mariya în Odete/Odile. Cei doi artiști vorbesc mult despre pasiunea lor, dar mai puțin despre răsplată, care vine mereu de la public. „Sala plină de aplauze este momentul în care știm că tot ceea ce am făcut a ajuns la inima publicului. Un final fără aplauze ar fi ca un film mut, un coșmar. Unul cu aplauze în toată sala este o poveste de vis, un basm minunat”, au spus balerinii, pe care ieșenii i-au admirat în rolurile principale din „Spărgătorul de nuci”, un nou spectacol marca ONRI, jucat cu casa închisă.
Alături de Mariya Lozanova Buzincu (Clara) și Dumitru Buzincu (Spărgătorul de Nuci) s-au aflat pe Cătălin Ailiesei (Unchiul Drosselmayer), Viviana Olaru (Prințesa fondantelor), Vlad Mărculescu (Prințul fondantelor), Miguel Costa (Regele motanilor, debut) și Juan Cruz Luque (Fritz,– debut). La pupitrul dirijoral – maestrul Bogdan Chiroșcă. Coordonator coregrafic: Cristina Todi. Dirijor cor copii: Raluca Zaharia.
„La Iași mi-am dorit să fac un spectacol pentru tânăra generație”
* dialog cu regizorul Alexandru Nagy, de la Opera Națională București
Alexandru Nagy este actor, regizor şi tenor. Absolvent al secţiei de Actorie din cadrul Facultăţii de Teatru a UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti şi al programului de master din Marea Britanie – Theatre Directing – East 15 Acting School, London – University of Essex. Din 2018 urmează cursurile de Master ale Facultăţii de Interpretare Muzicală secţia Canto Clasic în cadrul UNMB – clasa profesor Silvia Voinea. Ca actor a jucat în „10 pentru New York”, „Peretele” şi „Două liniuţe” de Lia Bugnar, regia Lia Bugnar şi „Konkurs” după Alexander Galin, regia Emanuel Pârvu la Teatrul Metropolis din Bucureşti. „Dona Juana” de Anca Vizdei, regia Radu Gheorghe la Teatrul Dramaturgilor Români, dar şi în producţiile Teatrului Independenţilor Profesionişti la Godot Cafe Teatru: „Buzunarul cu pâine” de Matei Vişniec, regia Alexandru Bogdan şi „Aeroport” de Ştefan Caraman, în regie proprie. A fost asistent de regie al lui Horaţiu Mălăele, Victor Ioan Frunză, Anthony Clark, David Gothard, Mick Davis, Giancarlo del Monaco, Mario de Carlo. Din 2011 este director artistic fondator al Teatrului Independenţilor Profesionişti. A regizat mai multe producţii de teatru, operă şi musical printre care: „The body of a woman as a battlefield in The Bosnian War”; „Omul Pubelă”; „Cabaretul Cuvintelor”; „Șobolanul Rege”; „În doi”; „Teatru Vag” de Matei Vişniec, „Tabloul” de Eugène Ionesco, „Proştii sub clar” de lună de Teodor Mazilu, „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, „Malaga” de Lukas Bärfuss etc.
Debutul în regia de operă îl realizează la 23 de ani, prin montarea „Il Tabarro”, de Giacomo Puccini, la Opera din Braşov în 2013 (spectacol dedicat Maestrului Vasile Moldoveanu) unde revine în 2019 pentru a monta o nouă versiune a celebrei operete „Contesa Maritza” de Emmerich Kalman. Din 2018 este asistent de regie la Opera Naţională din Bucureşti. În 2018 joacă un rol important (Mitu) în lungmetrajul „Moon Hotel Kabul” în regia Ancăi Damian, premiat pentru „Cea mai bună regie” la Festivalul internaţional de Film de la Varşovia. Este nominalizat la Gala Premiilor GOPO 2019 pentru Cel mai bun actor secundar şi pentru Menţiunea Specială din cadrul Bursei Alex. Leo Şerban la TIFF 2019. Distins în 2019 cu Premiul Preşedintelui UCIN pentru performanţa actoricească din filmul „Moon Hotel Kabul”.
În 2020 montează „Şase comedii uşoare pentru oameni trişti” de Ştefan Caraman cu Răzvan Vasilescu şi Letiţia Vlădescu la Teatrul Dramaturgilor Români (TDR) şi „Cabaretul Cuvintelor” de Matei Vişniec la Teatrul Alexandru Davila Piteşti. În 2021 montează „Orfani” de Dennis Kelly, proiect selectat în programul pentru noua generaţie de artişti 9G la Teatrul Naţional Bucureşti; „Marina şi Ulay” de Edith Negulici, o coproducţie Teatrul Dramaturgilor Români şi Teatrul Evreiesc de Stat şi „Jocul de-a măcelul” de Eugène Ionesco la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea. La Iași îl regăsim ca regizor al spectacolului de operetă „Sânge vienez”, de Johann Strauss-fiul, care va putea fi urmărit de public pe 11 și 12 decembrie. Am discutat cu Alexandru Nagy despre muzică, operă, despre modernismul în artă și despre misiunea actorului liric, cea de a bucura și educa deopotrivă.
– Actor, tenor, regizor. Sunteți o persoană cu multe proiecte, cu multe premii importante. Când aveți timp pentru toate?
– Eu îmi dedic tot timpul artei. Întrebarea este când am timp să fac și altceva, deși nu știu ce-aș mai putea face. Eu le-am pus în ordinea cronologică și poate chiar a pasiunii care este aceeași, fiind vorba despre un singur om care este în spatele acestor meserii. Preocupările mele au venit firesc, la timpul lor. Eu nu am avut un parcurs normal, nu am absolvit un liceu de muzică sau un conservator. După Facultatea de Teatru am intrat direct la Master la Conservator. Lucrurile au venit la timpul lor, nu am o explicație despre cum s-au desfășurat.
– La început a fost teatrul.
– Da, mi-a părut mai accesibil. La început a fost actorul, apoi regizorul și pe deasupra tenorul. De fapt, cred că tenorul a fost mereu acolo, înaintea tuturor. S-a născut pe la 5 sau 6 ani, în culisele Operei Naționale din București, în timp ce părinții mei erau la spectacol – mama cânta în fosă, la violă, iar tata pe scenă, ca tenor.
– Ați crescut pe scenă.
– Da, și pe scenă, dar și în afara ei, în lojă, în garderobe, în foaier, în ateliere… Eram fascinat să explorez toate spațiile din Opera Națională din București. Nu este niciun ungher pe care să nu-l cunosc. Ultimul spațiu cucerit a fost podul. Mereu m-am întrebat ce este deasupra candelabrului. A mai rămas acoperișul, dar acolo nu este nimic interesant. Mereu m-a fascinat ideea unei povești legate de marele tenor Ludovic Spiess, care pentru o perioadă a trăit în podul Operei, și eram curios cum se poate trăi astfel. Eu locuiam destul de mult la Operă, am crescut lângă timpane, acolo stăteam.
– Povestea cu Iașul cum a început? Sunteți pentru prima oară în capitala Moldovei?
– Nu, pentru a doua oară. Prima oară am ajuns acum câțiva ani, când am participat la un masterclass ținut de marele tenor Vasile Moldoveanu, care m-a încurajat foarte mult. Am luat legătura cu domnia sa o dată cu premiera mea cu „Il Tabarro” de la Opera din Brașov. Când m-am întors de la Londra, în 2013, am primit foarte bucuros invitația lui Ovidiu Mezei, directorul din acea vreme al Operei din Brașov, să montez „Il Tabarro”, de Puccini, parte din cunoscutul triptic. El își propusese ca fiecare parte să fie montată de un regizor aflat la început de drum. Ei bine, am fost ales eu pentru „Il Tabarro”, soprana Valentina Mărgăraș pentru „Suor Angelica” și baritonul Marian Pop, pentru „Gianni Schicchi”. Încercând să aflu mai multe despre opera pe care trebuia să o montez, am ajuns la câteva informații foarte prețioase, în urma cărora am descoperit acest fenomen, pe numele lui Vasile Moldoveanu, care în anii ‘70-‘80 a cântat 115 reprezentații la Metropolitan Opera din New York. Nu doar cu această operă, ci și cu altele, dar 115! Spre comparație, celebrul Jose Careras a cântat 90 și ceva de reprezentații la MET. Unul dintre succesele mari ale maestrului Vasile Moldoveanu la New York a fost „Il Tabarro” și atunci, pentru că opera este un gen tributar, în care tradiția este respectată, i-am dedicat această premieră, cu atât mai mult cu cât în România nu prea se montează întreg tripticul. „Il Tabarro” este o operă sumbră, noir, foarte agresivă; lumea o evită, nu este un subiect de interes. Maestrul a fost foarte emoționat de invitația de a reveni în țară, domnia sa locuind în Elveția, și de faptul că i-am dedicat spectacolul. Pentru mine, întâlnirea cu marele tenor Vasile Moldoveanu a fost una de grad zero și foarte necesară. Al doilea „meteorit” din calea mea este Maestra Silvia Voinea. Ordinea este pur cronologică. În lumea operei este mare nevoie de astfel de întâlniri…
– De ce?
– Poate pentru că până la întâlnirea domnia sa nu am avut încrederea pe care ți-o poate oferi un mare maestru. Având în familie mulți artiști, o parte oameni de teatru (unchiul și mătușa mea), o parte muzicieni – mama, tata care are o carieră internațională, bunicul meu care a fost instrumentist în fanfara militară, poate că a existat mereu o comparație. Fiind înconjurat de artiști, am avut nevoie de un stimul, de un imbold din exterior. Am avut nevoie de un alt model. La muzicieni este exact ca la o familie de medici, de arhitecți, de avocați – există o presiune și parcă mereu ai vrea să urmezi o altă carieră poate dintr-o rebeliune a vârstei sau ca să eviți comparațiile. Nu este ușor. Mă simțeam mult mai confortabil în lumea teatrului și a filmului.
– Dar totuși a venit opera…
– Eu am ales teatrul, mi se părea mai ușor decât opera, așa credeam eu. Teatrul nu este așa de riguros precum studiile muzicale. Văzând-o pe mama că studiază zilnic, eu făcând patru ani de pian și îndepărtându-mă de el tocmai din cauza studiului, care nu mi-a plăcut, nu-l înțelegeam, m-am îndreptat către teatru. Ei bine, tot la operă am ajuns, dar după un ocol, după cum s-a văzut. Revin și spun că totul a început la întâlnirea cu maestrul Vasile Moldoveanu, care a prins un fel de drag de mine și m-a luat sub aripa dumnealui. Cunoscând îndoiala, domnia sa fiind o personalitate extrem de emoționantă și emoțională, de o modestie rar întâlnită, m-a ascultat, m-a încurajat. La masterclassul de la Iași am lucrat împreună chiar în această sală în care facem repetițiile pentru „Sânge vienez”.
– Cum a început lucrul la opereta de la Iași, pe care publicul o va vedea în decembrie?
– Punctul de plecare a fost dorința conducerii Operei din Iași de a monta o operetă pentru publicul tânăr, într-o variantă clasică, dar cu mijloace moderne. Clasic nu înseamnă vetust, nu înseamnă perimat sau plictisitor. Nu înseamnă praf, după cum modern nu înseamnă latex, artificii sau alte lucruri. În nici un caz nu putem rămâne la acest strat de superficialitate. Poate că alții care interpretează ceea ce facem noi se pot raporta la aceste moduri de a pune un spectacol în scenă. Noi, cei care suntem în laboratorul de creație, în interiorul treburilor, vedem altfel lucrurile. Într-o primă instanță, propunerea a fost adresată regizorului Rareș Zaharia, actualul director adjunct al Operei Naționale din București, un om excepțional, un talent. El fiind implicat într-o producție de „Lohengrin”, alături de maestrul Silviu Purcărete, la București, m-a recomandat pe mine, încredințare care m-a onorat.
– Oare să întreb motivul mândriei?
– Noi suntem foarte puțini regizori de operă în România, majoritatea vin din teatru, nu au pregătire muzicală și acest lucru se vede. Face ca procesul să fie puțin mai complicat și pentru ei, și pentru artiști, dar funcționează. Regia de operă este o meserie aparte. Lumea spune că nu mai sunt pălărieri, nici ceasornicari, că mor unele meserii. Ei bine, și regia de operă era o meserie care a fost cât pe ce să moară, dar a fost salvată. De asta spun că actualmente suntem foarte puțini.
– V-ați temut de încredințarea oferită pentru Iași ?
– Nu! Eu accept cu o bucurie aproape inconștientă aproape orice fel de propunere, mai ales când este legată de operă. Am avut noroc ca din 2018 să fiu asistent de regie la Opera Națională din București și am început cu „Otello”, de Giuseppe Verdi, în regia lui Giancarlo del Monaco, fiul marelui tenor Mario del Monaco. Lucrul cu acest mare regizor mi-a dat curaj. Aproape că nici nu mi-am dat seama în ce sunt implicat fiindcă nu aveam alternativă. Apoi eu am un avantaj – nu lucrez cu partitură. Eu învăț opera, ca și cum aș fi un artist liric, apoi preiau regia. Dacă în teatru avem o libertate mai mare, în operă nu merge. Dacă nu cunoști partitura cu care lucrezi, e complicat. Am învățat enorm și de la regizorul Mario de Carlo, un artist total. Alături de el am avut șansa extraordinară, ca secondându-l, să văd cum este un regizor total.
– Și cum este?
– Aaa, un fel de Leonardo da Vinci, dacă vreți. Se implică în absolut tot – știe toată partitura, lucreză cu solistul, are viziunea scenică. Se implică și în realizarea decorurilor, lucrează în atelier, inclusiv la costume. Inclusiv la caietul-program, cu schițe și tot ce este nevoie, light design. Eu am avut șansa să învăț aceste lucruri cu Mario de Carlo și acum simt cumva că mă apropii.
– Cum v-a primit Opera din Iași?
– Am fost foarte bucuros să găsesc un colectiv de artiști extraordinari, dornici de muncă și punctez acest lucru pentru că ne confruntăm cu o deprofesionalizare în ultima vreme. Pandemia a creat mari probleme în lumea artistică, vremurile nu sunt deloc prietenoase. Noi, artiștii, suntem la fel ca și sistemul HO-RE-Ca. Am fost loviți din plin. Oricum nu eram prea bine nici înainte, au fost tot felul de turbulențe, dar acum totul s-a dat peste cap.
– Ca în toate domeniile, de altfel, dar este important să alegem ceea ce a rămas bun și frumos.
– M-am bucurat să găsesc la Iași o atmosferă caldă, de familie, de colegialitate, cu generații diferite. Cei tineri vin cu entuziasm, iar seniorii sunt acolo și îi îndrumă exact ca într-o școală pentru că, dincolo de studiile de la Conservator, există școala scenei, dar și în afara ei. Opera trebuie să fie o familie și o școală ca să poată pregăti următoarele generații. Este frumos ce construim împreună, e o întâmplare frumoasă. Am găsit artiști cu vârste și experiențe diferite, uniți de dorința de a lucra și bucuria de a cânta. La Iași mi s-a oferit o echipă artistică locală excepțională: Cătălin Târziu, Cristina Todi, Rodica Eșanu, alături de bagheta magică a Maestrului Bogdan Chiroșcă.
– Ați spus că la Iași veți monta o operetă clasică în cheie modernă. Care sunt elementele de modernitate?
– Unul ar fi faptul că nu cântăm foarte mult cu fața la public. Apoi am introdus idei de teatru în care este importantă situația în care se află personajele, relația dintre ele. Am pledat pentru faptul că opereta, această bunică a musicalului, ar trebuie să fie una tânără, în formă și plăcută, nu una obosită și arțăgoasă. Avem niște proiecții în actul III, avem oportunitatea de a lucra partea video cu Andrei Cozlac, un talent local de impact național, dar nu facem abuz. La fel cum nu facem abuz de nuditate, de vulgaritate. Pentru mine, Opera este un templu. Asta nu înseamnă că nu avem umor sau că negăm lucrurile care țin de umanitate până la urmă. Știți cum se întâmplă – când nu cunoști bine un lucru simți nevoia să umpli și apar situațiile vulgare sau care nu au legătură cu opera. Este o idee total falsă că publicul nu sesizează. Nu facem concurență televizorului. Eu realizez un spectacol așa cum mi-ar plăcea mie să fie.
– Cum?
– De fiecare dată, mă așez în locul spectatorului. În primul rând, mă interesează povestea, situația pe fiecare scenă în parte, relația dintre personaje. Este foarte important ca mai apoi să existe și un pic de magie.
– Ce este magia pentru dvs?
– Oameni excepționali în situații excepționale, în sensul că nu există coincidențe. Vrem să atragem tinerii către Operă. Trebuie să recunoaștem că, în ultima vreme, a scăzut capacitatea de atenție din cauza gadgeturilor, plus pandemia care ne-a nenorocit. Publicul nu mai este la fel și trebuie să ne reîmprietenim cu el. Este aceeași situație ca după orice deflagrație mondială. Oamenii sunt sensibili și răbdarea lor este foarte limitată.
– Și care ar fi primul pas pentru atragerea lor?
– Durata reprezentației. Părerea mea este că un spectacol, dacă vrei să fie urmărit până la capăt, nu ar trebui să aibă mai mult de 90 de minute, cât durează un film sau câteva episoade dintr-un serial. Oamenii se uită mult în online. Acolo apeși pe Space, pui pauză, îți iei o pizza, mai dai cu aspiratorul, mai bei o bere, revii și te mai uiți 10 minute, mai stai pe Instagram sau Facebook și apoi reiei filmul de unde ai rămas. Și dacă știm toate aceste lucruri, de ce să ne încăpățânăm să mergem împotriva curentului? Noi trebuie să le oferim oamenilor un spectacol închegat, de maximum o oră și jumătate, ideal cu tot cu aplauze, și care să le permită să își ofere o seară relaxantă. Un spectacol urmat de un pahar de vin sau de șampanie și să se bucure de întreaga seară, poate comunicând față în față. Vreau să invit pe cineva la operă, e un preludiu al unei seri de succes.
– E suficient pentru o rețetă de succes?
– Aproape. Mai este un lucru, am redus mult din proză. Trebuie spus că artiștii lirici nu vor face niciodată concurență actorilor de teatru. Cei care vor să asculte proză merg la teatru. La Operă, publicul vine pentru muzică și dans. Ei bine, am scos acest calvar al prozei, care m-ar fi enervat și pe mine, și pe artiști. Și atunci am spus că trebuie limitat. Avem atât de mult material de cântat încât putem interpreta o oră și jumătate. Este obositor pentru un solist de operă să cânte, apoi să vorbească, iar să cânte… Și atunci am scos bucățile de proză, care oricum erau inventate. Opereta „Sânge vienez” a fost realizată dintr-un colaj de valsuri. Strauss murise de mulți ani când opereta a fost pusă cap la cap. Eu nu-l deranjez pe Strauss cu nimic, pentru că el a scris valsurile. A, că au venit apoi alții și au pus un libret, e bine, dar restul de proză nu exista. S-au inventat personaje, situații doar ca să explice unele lucruri și la un moment dat totul devine un documentar obositor.
– În care totul este prea explicat?
– Da, poate cumva pueril, și nu despre asta e povestea. Dacă vorbim de magie, automat vorbim și de mister, absolut necesar, la fel ca și intriga, iar oferind o astfel de rețetă oamenii se uită cu sufletul la gură. Lucrurile evoluează. Sigur că Opera este un gen tributar, tradiționalist și este foarte important să știm de unde am plecat, să ne apreciem maeștrii care au format tânăra generație, dar este importantă și modernitatea.
– Modernitatea este legată și de planurile pe termen lung, de care nu vă întreb…
– Vă rog, nu, pentru că nici nu le știu! Dacă mi-ar fi spus cineva vreodată că voi veni la Iași să montez „Sânge vienez” aș fi rîs cu lacrimi, mi s-ar fi părut o glumă bună. Totul este legat de o situație oarecum comică, de când eram la Conservator. În primul an la master, chiar asta am făcut la clasa de Operă, „Sânge vienez”. A fost dificil, am avut și restanțe, am cântat Josef. Este destul de greu să și cânți, să și dansezi!
– Dar ce întâmplare!
– Eu am trăit din interior toate dificultățile pe care le propune construcția unui rol de operetă, în examene fiind la Conservator, la Clasa de Operă cu doamna profesor Anda Tăbăcaru și domnul profesor Alexandru Petrovici! Eu știu pe pielea mea ce înseamnă să dansezi polcă și să cânți în același timp. Mi-au ieșit cu greu figurile de dans, dar măcar au fost comice. Noi am prezentat selecțiuni la spectacol și tot mi s-a părut foarte complex. Și iată încă o dată că nimic nu este întâmplător…
– Ce titluri v-ar fi plăcut să studiați la clasa de operă?
– La vremea aceea am fost supărat că am studiat operetă la clasa de Operă. Visam la „Elixirul dragostei” sau „Lucia di Lammemoor”. Dar iată că nimic nu este întâmplător și astăzi privesc înapoi cu recunoștință față de măiestria profesorilor mei. Sunt suma întâlnirilor pe care le-am avut. Îmi doresc mult să revin peste tot pe unde am montat. Dincolo de titluri, mă atașez de artiști, se creează o anumită stare de spirit care mi-ar plăcea să se mai repete. Mi-ar plăcea să revin la Opera din Iași.
– Ce spectacole v-ar plăcea să montați, pe viitor?
– Mi-ar plăcea foate mult să montez „Turandot”, „Nabucco”, „Flautul Fermecat”, „Liliacul. În principiu, orice. Îmi place mult și „O noapte furtunoasă” a lui Paul Constantinescu, a fost talismanul meu norocos, în teatru. Dar aș monta orice spectacol de operă, chiar și cele care nu-mi sunt foarte dragi și se pare că le atrag, dar și cele de operetă, pentru că am și experiența asta. La Brașov am montat „Contesa Maritza”. La Iași mi-am dorit să fac un spectacol pentru tânăra generație – ușor de urmărit, amuzant și care să ne readucă buna-dispoziție în vremurile astea nu foarte fericite. Dacă ne iese, ne-am atins scopul. Eu cred că altă menire nu avem, decât cea de a oferi publicului o evadare în sala de spectacol.
„Mi-am dorit ca Templul din Aida să fie asemenea Bisericii din zilele noastre”
* dialog cu soprana Ana Maria Donose, interpreta Marii Preotese din opera „Aida”, de Verdi
Lansată în urmă cu 150 de ani, în Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie 1871, „Aida”, de Giuseppe Verdi, continuă să fie una dintre cele mai apreciate opere din întreaga lume. Compusă nu pentru a sărbători Nașterea Domnului, ci pentru inaugurarea primului teatru muzical din Cairo, numit Opera Khedivial, și pentru a celebra încheierea lucrărilor la Canalul Suez, lucrarea este un vârf de gamă în creația lui Verdi. El s-a inspirat dintr-o poveste din antichitatea egipteană, oferită de prietenul său, scriitorul Camille du Locle, directorul Operei Comice din Paris. La rândul său, Camille du Locle preluase o nuvelă a savantului egiptolog francez Auguste Mariette, primul director al muzeului din Cairo, distins cu titlul egiptean de bey (de unde numele de Mariette-Bey, cu care apare în publicaţiile epocii). Dedicată Khedivului Ismail Paşa cu indicația de a servi ca subiect pentru libretul unei viitoare opere omagiale, nuvela lui Mariette-Bey, la rându-i inspirată dintr-o veche legendă egipteană, i-a fost înmânată lui Du Locle la una din călătoriile sale în Egipt, cu rugămintea de a ajunge la unul dintre marii compozitori de operă ai vremii, Verdi, Wagner sau Gounod. Când zarurile sorții au fost aruncate, câștigător a ieșit Verdi. După premiera de la Cairo a urmat, la doar două săptămâni distanță, o alta la Scala din Milano, sub bagheta cunoscutului dirijor Giovanni Bottesini, în regia lui Verdi, spectacolul fiind un veritabil triumf. La final, Verdi a fost rechemat de 32 de ori la rampă.
Răsunetul internaţional al operei s-a răspândit de-a lungul a 150 de ani, marile teatre lirice ale lumii având titlul în mai toate stagiunile, spectacolele fiind jucate cu casa închisă. Publicul din Iași va avea din nou bucuria de a urmări o reprezentație în această seară. Dacă despre Aida și despre iubitul ei Radames s-a tot vorbit și s-a scris, mai puțin a fost adusă la rampă Marea Preoteasă, interpretată în această seară de către cunoscuta soprană Ana Maria Donose, de la care am aflat cum un rol secundar poate deveni un succes.
– Sunteți un artist liric cu un palmares impresionant, o soprană foarte îndrăgită. În aceasta seară publicul vă va revedea în rolul Marii Preotese, din opera „Aida”.
– Marea Preoteasă din „Aida” este un rol secundar, un rol foarte simplu, ceea ce mi-a plăcut. Sunt obișnuită să cânt roluri principale, foarte grele, cu o încărcătură foarte puternică vocal și sentimental. Ei bine, la Marea Preoteasă, în acest rol foarte mic, a trebuit să pun în valoare tot ceea ce am eu mai bun în voce ca să pot transmite publicului acea rugăciune, acel moment de liniște, de pace, de împăcare, de legătură cu Divinitatea. Rolul prinde viață prin vocea mea care se pretează foarte bine la Marea Preoteasă, inclusiv prin experiența mea de 18 ani pe scenă. Am ajuns și în punctul de a face dintr-un rol secundar unul important. Îmi amintesc acum de vorbele doamnei Adriana Severin, profesoara mea, care a fost și prim-soprană a Operei din Iași: „Am avut un succes enorm enorm cu Marea Preoteasă în turneu”. Cum așa, doamna profesor?, am întrebat-o. „I-am dat căldură, i-am dat rugăciune, i-am dat suflet. Fără suflet și muzica înălțătoare pe care o interpretezi nu vei putea face nimic”, mi-a răspuns.
– Ce v-a atras la acest rol? Cât din Ana Maria Donose este în rol?
– Mărturisesc că la început nu m-a atras aceste rol absolut deloc. Mi-am zis că este foarte puțin de cântat, nu este rol principal, dar în momentul în care am început să-l studiez, așa cum fac cu fiecare rol, am simțit legătura cu Divinitatea și atunci am zis: „Eu, crescută în Biserică, să nu fac acest rol? Oricând! Oricum!”. Îmi place mai mult Marea Preoteasă ca rol secundar decât altele pe care le-am interpretat la începutul carierei, tot secundare fiind. Nu mă regăsesc foarte mult în această ipostază, dar totuși exist în acest rol pentru că am slujit Biserica toată copilăria mea, alături de bunicul meu care a fost tenor la Filarmonică și preot foarte mulți ani și de la care am aflat multe taine ale cântului. M-a învățat cum să cânt din suflet pentru oamenii care vin la slujbă și la fel am făcut și atunci când am interpretat Marea Preoteasă. Am încercat să ajut publicul să se simtă, pentru o fracțiune de secundă, la rugăciune într-un templu sau la Biserică. Așa m-am simțit și eu. Mi-am dorit ca Templul din „Aida” să fie asemenea Bisericii din zilele noastre.
– Ce v-a atras la muzica lui Verdi? Care sunt operele dvs preferate semnate de el?
– Sunt fascinată de „Traviata”. Eu interpretez rolul Violettei Valery de mulți ani și mă regăsesc în această operă. „Aida” este a doua operă preferată și visez ca peste câțiva ani să pot interpreta rolul principal. Pentru ca acest vis să devină realitate ai nevoie de o tehnică foarte bine pusă la punct, o voce adecvată. Nu oricine poate cânta în acest rol. Sper să pot acumula cunoștințe pentru a deveni Aida, prințesa etiopiană, peste ceva timp.
– În actul I, din interiorul templului se aude rugăciunea Marii Preotese. Ați cântat în Biserică, ați adus slavă lui Dumnezeu. I-ați simțit vreodată ajutorul pe scenă?
– Îl simt pe Dumnezeu aproape la fiecare spectacol, mai ales atunci când îmi este foarte greu și îi cer ajutorul. Alături de El, îi mai cer ajutor bunicului meu pentru că el știe ce înseamnă scena și îmi doresc să fie mândru de mine acolo Sus, în Cer, de ceea ce fac eu. Datorită lui fac muzică. Îl simt de multe ori alături de mine, mai ales când îi cer ajutorul.
– Cum dați viață unei rugăciuni astfel încât să ajungeți la inima publicului?
– Cu sufletul, cu inima, cu încredințarea lucrului bine făcut. Fără public noi suntem goi, noi nu avem suflet. Oamenii dragi din sala de spectacole ne hrănesc cu aplauzele lor, cu recunoștința lor, cu criticile lor. Putem învăța din greșeli, din vorbele frumoase sau mai puțin frumoase primite de la spectatori. Publicul mă încarcă mult cu energie pozitivă și, în momentul în care sunt pe scenă, îmi doresc să simtă ceea ce trăiesc și eu. Există o legătură, o punte între solist și public. Iubitorii de muzică aflați în sală ne țin la suprafață, ne hrănesc sufletul și le suntem recunoscători. Fără ei nu am putea exista, nu am putea da viață personajelor și nu le-am putea interpreta, nu am putea face artă pe scenă.
– Aveți o carieră frumoasă, care vă împlinește.
– Am 18 ani de ani de cânt pe scenă și tot atâția ani de colaborări cu toate teatrele și filarmonicile din țară. De zece ani am colaborări internaționale pe scenele din Germania, Austria, Turcia, Italia, Olanda, Monaco. Mă împlinește acest lucru și simt că mai am foarte multe lucruri de oferit. La vârsta de 36 de ani mă simt împlinită pentru că am reușit să dau viață multor personaje pe care mi-am dorit să le interpretez. Fără muncă nu ajungi nicăieri, chiar dacă ai talent. Acesta este rezultatul muncii mele de 18 ani și sunt mândră. Îi sunt recunoscătoare bunului Dumnezeu pentru că sunt sănătoasă, dar și familiei mele care mă susține și mă suportă cu toate hachițele mele, mai ales înainte de spectacole (râde). Este o viață grea, dar și frumoasă. Împlinită pe deplin cred că voi fi la vârsta senioratului, când voi privi la tot ce am realizat în această viață pe scenă. Voi derula cadru cu cadru filmul vieții mele, voi răsfoi filă cu filă albumul amintirilor. Muzica este viața mea, cea care îmi hrănește sufletul. Fără muzică nu aș putea trăi. Este tot ceea ce știu să fac și o fac cu tot sufletul meu!
