„Ca artist, trebuie să-ți permiți să te dai la o parte și să-i faci loc lui Dumnezeu să se manifeste prin tine, prin vocea ta”
* dialog cu mezzosoprana Andrada Roșu-Vaida, de la Opera Națională Română din Cluj, invitată în spectacolul „Un Ballo in Maschera”
Pășește ușor, pe scena pregătită pentru spectacol. Sufletul îi clocotește, iar vocea îi răsună profetic. Ulrica, vrăjitoarea din „Un Ballo in Maschera”, ghicește viitorul și seamănă teamă în jur prin vocea superbă a mezzosopranei Andrada Roșu-Vaida, de la Opera Națională Română din Cluj, artista care va da viață acestui rol pe scena teatrului liric din Iași într-o producție cu o distribuție magistrală. Am stat de vorbă cu îndrăgita artistă în ajunul sărbătorii Sânzienelor, moment în care se spune că orice magie prinde viață. Așa cum prind viață toate rolurile aduse de Andrada Roșu-Vaida pe sfânta scândură a teatrului.
– Din nou la Iași, de această dată pentru premiera spectacolului „Un Ballo in Maschera”. Cum a început colaborarea?
– De când manageriatul a fost preluat de către domnul Andrei Fermeșanu (fost coordonator artistic și actual manager interimar – n.r.), sunt pentru a treia oară la Iași. Am fost anul trecut, când am cântat în opera „Bal Mascat” („Un Ballo in Maschera”, titlul original – n.r.) în concert, apoi am fost invitată la spectacolul „Aida”, de Giuseppe Verdi, unde am interpretat rolul lui Amneris, și acum pentru „Un Ballo in Maschera”. Prima oară am cântat la Iași în 2004, în „Trubadurul”, alături de colegii mei Marian Pop și Marius Budoiu, sub bagheta maestrului Corneliu Calistru (dirijor și fost director al ONRI – n.r.) și am revenit abia anul trecut.
– În 2004 erați soprană...
– Parcursul carierei mele a fost un pic mai dificil. Acum sunt clar mezzosoprană, dar nu mereu a fost așa, eu am fost o voce falcon. Am intrat la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” ca și mezzosoprană, am studiat cu tatăl meu, regretatul Gheorghe Roșu (un bas reputat, maestru și fost decan al Facultății de Artă Scenică – n.r.). Nu a fost ușor pentru că am avut mereu un temperament vulcanic, foarte greu de stăpânit, dar am crescut alături de un titan. Mi-a fost cel mai bun exemplu din toate punctele de vedere.
– Cum s-a petrecut transformarea în mezzosoprană?
– La un moment dat, am întrerupt studiile Academiei din Cluj și timp de un an am studiat la Graz, în Austria. Acolo, doamna profesoară Renate Behle (soprană și mezzosoprană cu o carieră internațională consacrată – n.r.) mi-a spus că sunt soprană și așa mi-am continuat parcursul. Din această postură am absolvit Academia de Muzică din Cluj, apoi am avut onoarea să colaborez cu Opera din Brașov, la vremea respectivă fiind condusă de distinsa regizoare Carmen Dobrescu. Acolo m-am și lansat, cu rolul Musetta din opera „Boema”, de Puccini, cu care mi-am susținut examenul de licență. Au fost vremuri minunate, am mers cu ei în turnee, am cântat rolul Donna Elvira din opera „Don Giovanni”, am fost Contessa din „Nunta lui Figaro”, Electra din „Idomeneo”, toate operele fiind semnate de marele Mozart. La un moment dat, mi-am dorit să abordez roluri verdiene de soprană, dar deja mezzosoprana din mine a spus Stop. Aici nu-i de tine!. Și totuși, am cântat de două ori Leonora din „Trubadurul”, de Verdi, prima oară la Iași. Prima șansă pentru acest rol am avut-o sub bagheta maestrului Corneliu Calistru, așa cum am spus. Era în 2004 și de atunci nu am mai cântat la Iași.
– Până la revenirea de anul trecut, una foarte frumoasă. Publicul ieșean a fost norocos să vă aplaude.
– (râde). Și eu la fel, am fost o privilegiată a sorții să pot cânta alături de oameni minunați. Aici, la Iași, este un ansamblu deosebit, primitor, cald, Mă simt foarte bine.
– Ați revenit ca mezzosoprană...
– La începutul carierei am fost considerată o voce falcon, adică una care presupune un ambitus mai mare și multă lume ar putea spune că aș putea cânta și mezzo și soprană. Părerea mea este că totuși trebuie să rămâi pe un anumit registru, să nu te joci cu ele pentru că altfel poți avea dificultăți tehnice, așa cum a fost cu marea Maria Callas. Ea a abordat roluri și de mezzosoprană și de soprană, iar de aici a avut unele suișuri și coborâșuri în carieră.
– Până la urmă, ați ales calea deschisă la începutul studenției
– Invers, mezzosoprania a decis, pentru că asta era vocea mea. Tatăl meu a fost total împotriva ideii ca eu să cânt ca soprană, dar perioada în care am abordat acest registru și am făcut roluri din opera lui Mozart m-a ajutat enorm de mult pentru că viitoarea mezzosoprană nu a mai avut frica supraacutului. De obicei, mezzosopranele se tem de rolurile verdiene care implică o tehnică vocală bine stăpânită și bine pusă la punct.
– Un parcurs dificil, dar cu un final minunat. Care a fost primul rol de mezzosoprană care v-a consacrat cariera?
– Oooo, a fost unul dificil, cel mai înalt rol de mezzosoprană – Eboli din „Don Carlos”, de Giuseppe Verdi, la Opera din Cluj. Era în 2008. Au urmat Amneris din „Aida”, Azucena din „Trubadurul”, dar rolul care m-a definit și care m-a ajutat să-mi redobândesc accentele gravele de mezzosoprană a fost Ulrica din „Bal Mascat”, pe care îl voi interpreta și la Iași. Ulrica m-a adus acolo unde vocea mea se simte cel mai bine. Am cântat acest rol în foarte multe locuri – în România, în Bulgaria, în Italia, la Opera din Cairo. În Egipt am interpretat și rolul Azucena din „Trubadurul”, sub bagheta maestrului David Crescenzi, căruia îi mulțumesc din tot sufletul pentru că avut încredere în mine. M-a recomandat înfoarte multe locuri și datorită domniei sale am cântat în multe teatre.
– Ați urcat pe multe scene. Cum ați simțit publicul? V-ați temut vreodată de reacția lui?
– Poate la începutul carierei, dar acum nu pentru că am reușit să fac ceva ce tatăl meu îmi tot repeta în timpul studenției. „Cântă cu sufletul”, mă sfătuia și mult timp nu am înțeles ce voia să spună. Eu mă gândeam mereu la tehnică, la modul în care va ieși sunetul. Cu greu am înțeles ce înseamnă să cânți cu sufletul.
– Și ce înseamnă, de fapt, acest lucru?
– Să te dedici total muzicii, să permiți omului să se dea la o parte și să-i facă loc lui Dumnezeu să se manifeste prin el, prin vocea lui. Ei bine, fără tehnică nu poți ajunge la un astfel de cânt, dar când stăpânești bine vocea, atunci urci la un astfel de nivel. În acel moment te poți da la o parte și-i poți permite lui Dumnezeu să se manifeste prin tine, în toatăsplendoarea lui.
– Cu alte cuvinte, sâmbătă seară, la Iași, vă veți da deoparte și vor cânta îngerii prin vocea dvs.
– Daaaa! Sper din tot sufletul să fie așa! Publicul merită tot sublimul din muzică!
– Dacă muzică nu ar fi, ce ați pune în locul acestei arte?
– Nu m-am gândit niciodată la acest aspect, nu m-aș vedea făcând altceva. Este adevărat că am fost, timp de șase ani, profesor de canto la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, dar am renunțat. Am avut mult de cântat, am fost angajată și la Opera București timp de doi ani, apoi la Cluj. Nu mai făceam față și m-am retras din profesorat. Am acest har pedagogic, moștenit de la tatăl meu, dar nu a fost să fie.
– Au rămas muzica și rolurile din operele celebre. Ce înseamnă, pentru dvs rolul Ulrica?
– (cade ușor pe gânduri). Este o mare provocare pentru că eu, în viața de zi cu zi, sunt total opusul ei. Ulrica (vrăjitoarea din operă – n.r.) este un personaj este extrem de întunecat, de profund, de tenebros, de greoi. Am cântat în multe producții de „Bal Mascat”, dar aceasta de la Iași este fabuloasa. Mi se pare extrem de bine gestionat momentul, este extraordinar modul în care regizorul Cristi Avram a reușit să dea viață acestui personaj. Rolul este dificil pentru că Ulrica, în această producție, este oarbă. Sper să fiu destul de machiavelică în acest rol, deși eu sunt toată numai un suflet.
– Care este rolul la care visați și pe ce scenă?
– Mi-ar plăcea foarte mult să mai interpretez rolul Principesei de Bouillon din opera „Adriana Lecouvreur”, de Francesco Cilea și nu mă văd neapărat pe un anumit teatru. Oriunde mă duc cu bucurie, că este în România sau peste hotare, mă văd cu bucurie pe orice scenă.
– Ce v-a adus muzica?
– Pace. Liniște. Echilibru, Bucurie. Viață. Energie!
A consemnat Maura Anghel