„La Iași mi-am dorit să fac un spectacol pentru tânăra generație”
* dialog cu regizorul Alexandru Nagy, de la Opera Națională București
Alexandru Nagy este actor, regizor şi tenor. Absolvent al secţiei de Actorie din cadrul Facultăţii de Teatru a UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti şi al programului de master din Marea Britanie – Theatre Directing – East 15 Acting School, London – University of Essex. Din 2018 urmează cursurile de Master ale Facultăţii de Interpretare Muzicală secţia Canto Clasic în cadrul UNMB – clasa profesor Silvia Voinea.
Ca actor a jucat în „10 pentru New York”, „Peretele” şi „Două liniuţe” de Lia Bugnar, regia Lia Bugnar şi „Konkurs” după Alexander Galin, regia Emanuel Pârvu la Teatrul Metropolis din Bucureşti. „Dona Juana” de Anca Vizdei, regia Radu Gheorghe la Teatrul Dramaturgilor Români, dar şi în producţiile Teatrului Independenţilor Profesionişti la Godot Cafe Teatru: „Buzunarul cu pâine” de Matei Vişniec, regia Alexandru Bogdan şi „Aeroport” de Ştefan Caraman, în regie proprie. A fost asistent de regie al lui Horaţiu Mălăele, Victor Ioan Frunză, Anthony Clark, David Gothard, Mick Davis, Giancarlo del Monaco, Mario de Carlo.
Din 2011 este director artistic fondator al Teatrului Independenţilor Profesionişti. A regizat mai multe producţii de teatru, operă şi musical printre care: „The body of a woman as a battlefield in The Bosnian War”; „Omul Pubelă”; „Cabaretul Cuvintelor”; „Șobolanul Rege”; „În doi”; „Teatru Vag” de Matei Vişniec, „Tabloul” de Eugène Ionesco, „Proştii sub clar” de lună de Teodor Mazilu, „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, „Malaga” de Lukas Bärfuss etc.
Debutul în regia de operă îl realizează la 23 de ani, prin montarea „Il Tabarro”, de Giacomo Puccini, la Opera din Braşov în 2013 (spectacol dedicat Maestrului Vasile Moldoveanu) unde revine în 2019 pentru a monta o nouă versiune a celebrei operete „Contesa Maritza” de Emmerich Kalman.
Din 2018 este asistent de regie la Opera Naţională din Bucureşti. În 2018 joacă un rol important (Mitu) în lungmetrajul „Moon Hotel Kabul” în regia Ancăi Damian, premiat pentru „Cea mai bună regie” la Festivalul internaţional de Film de la Varşovia. Este nominalizat la Gala Premiilor GOPO 2019 pentru Cel mai bun actor secundar şi pentru Menţiunea Specială din cadrul Bursei Alex. Leo Şerban la TIFF 2019. Distins în 2019 cu Premiul Preşedintelui UCIN pentru performanţa actoricească din filmul „Moon Hotel Kabul”.
În 2020 montează „Şase comedii uşoare pentru oameni trişti” de Ştefan Caraman cu Răzvan Vasilescu şi Letiţia Vlădescu la Teatrul Dramaturgilor Români (TDR) şi „Cabaretul Cuvintelor” de Matei Vişniec la Teatrul Alexandru Davila Piteşti.
În 2021 montează „Orfani” de Dennis Kelly, proiect selectat în programul pentru noua generaţie de artişti 9G la Teatrul Naţional Bucureşti; „Marina şi Ulay” de Edith Negulici, o coproducţie Teatrul Dramaturgilor Români şi Teatrul Evreiesc de Stat şi „Jocul de-a măcelul” de Eugène Ionesco la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea.
La Iași îl regăsim ca regizor al spectacolului de operetă „Sânge vienez”, de Johann Strauss-fiul, care va putea fi urmărit de public pe 11 și 12 decembrie. Am discutat cu Alexandru Nagy despre muzică, operă, despre modernismul în artă și despre misiunea actorului liric, cea de a bucura și educa deopotrivă.
– Actor, tenor, regizor. Sunteți o persoană cu multe proiecte, cu multe premii importante. Când aveți timp pentru toate?
– Eu îmi dedic tot timpul artei. Întrebarea este când am timp să fac și altceva, deși nu știu ce-aș mai putea face. Eu le-am pus în ordinea cronologică și poate chiar a pasiunii care este aceeași, fiind vorba despre un singur om care este în spatele acestor meserii. Preocupările mele au venit firesc, la timpul lor. Eu nu am avut un parcurs normal, nu am absolvit un liceu de muzică sau un conservator. După Facultatea de Teatru am intrat direct la Master la Conservator. Lucrurile au venit la timpul lor, nu am o explicație despre cum s-au desfășurat.
– La început a fost teatrul.
– Da, mi-a părut mai accesibil. La început a fost actorul, apoi regizorul și pe deasupra tenorul. De fapt, cred că tenorul a fost mereu acolo, înaintea tuturor. S-a născut pe la 5 sau 6 ani, în culisele Operei Naționale din București, în timp ce părinții mei erau la spectacol – mama cânta în fosă, la violă, iar tata pe scenă, ca tenor.
– Ați crescut pe scenă.
– Da, și pe scenă, dar și în afara ei, în lojă, în garderobe, în foaier, în ateliere… Eram fascinat să explorez toate spațiile din Opera Națională din București. Nu este niciun ungher pe care să nu-l cunosc. Ultimul spațiu cucerit a fost podul. Mereu m-am întrebat ce este deasupra candelabrului. A mai rămas acoperișul, dar acolo nu este nimic interesant. Mereu m-a fascinat ideea unei povești legate de marele tenor Ludovic Spiess, care pentru o perioadă a trăit în podul Operei, și eram curios cum se poate trăi astfel. Eu locuiam destul de mult la Operă, am crescut lângă timpane, acolo stăteam.
– Povestea cu Iașul cum a început? Sunteți pentru prima oară în capitala Moldovei?
– Nu, pentru a doua oară. Prima oară am ajuns acum câțiva ani, când am participat la un masterclass ținut de marele tenor Vasile Moldoveanu, care m-a încurajat foarte mult. Am luat legătura cu domnia sa o dată cu premiera mea cu „Il Tabarro” de la Opera din Brașov. Când m-am întors de la Londra, în 2013, am primit foarte bucuros invitația lui Ovidiu Mezei, directorul din acea vreme al Operei din Brașov, să montez „Il Tabarro”, de Puccini, parte din cunoscutul triptic. El își propusese ca fiecare parte să fie montată de un regizor aflat la început de drum. Ei bine, am fost ales eu pentru „Il Tabarro”, soprana Valentina Mărgăraș pentru „Suor Angelica” și baritonul Marian Pop, pentru „Gianni Schicchi”. Încercând să aflu mai multe despre opera pe care trebuia să o montez, am ajuns la câteva informații foarte prețioase, în urma cărora am descoperit acest fenomen, pe numele lui Vasile Moldoveanu, care în anii ‘70-‘80 a cântat 115 reprezentații la Metropolitan Opera din New York. Nu doar cu această operă, ci și cu altele, dar 115! Spre comparație, celebrul Jose Careras a cântat 90 și ceva de reprezentații la MET. Unul dintre succesele mari ale maestrului Vasile Moldoveanu la New York a fost „Il Tabarro” și atunci, pentru că opera este un gen tributar, în care tradiția este respectată, i-am dedicat această premieră, cu atât mai mult cu cât în România nu prea se montează întreg tripticul. „Il Tabarro” este o operă sumbră, noir, foarte agresivă; lumea o evită, nu este un subiect de interes. Maestrul a fost foarte emoționat de invitația de a reveni în țară, domnia sa locuind în Elveția, și de faptul că i-am dedicat spectacolul. Pentru mine, întâlnirea cu marele tenor Vasile Moldoveanu a fost una de grad zero și foarte necesară. Al doilea „meteorit” din calea mea este Maestra Silvia Voinea. Ordinea este pur cronologică. În lumea operei este mare nevoie de astfel de întâlniri…
– De ce?
– Poate pentru că până la întâlnirea domnia sa nu am avut încrederea pe care ți-o poate oferi un mare maestru. Având în familie mulți artiști, o parte oameni de teatru (unchiul și mătușa mea), o parte muzicieni – mama, tata care are o carieră internațională, bunicul meu care a fost instrumentist în fanfara militară, poate că a existat mereu o comparație. Fiind înconjurat de artiști, am avut nevoie de un stimul, de un imbold din exterior. Am avut nevoie de un alt model. La muzicieni este exact ca la o familie de medici, de arhitecți, de avocați – există o presiune și parcă mereu ai vrea să urmezi o altă carieră poate dintr-o rebeliune a vârstei sau ca să eviți comparațiile. Nu este ușor. Mă simțeam mult mai confortabil în lumea teatrului și a filmului.
– Dar totuși a venit opera…
– Eu am ales teatrul, mi se părea mai ușor decât opera, așa credeam eu. Teatrul nu este așa de riguros precum studiile muzicale. Văzând-o pe mama că studiază zilnic, eu făcând patru ani de pian și îndepărtându-mă de el tocmai din cauza studiului, care nu mi-a plăcut, nu-l înțelegeam, m-am îndreptat către teatru. Ei bine, tot la operă am ajuns, dar după un ocol, după cum s-a văzut. Revin și spun că totul a început la întâlnirea cu maestrul Vasile Moldoveanu, care a prins un fel de drag de mine și m-a luat sub aripa dumnealui. Cunoscând îndoiala, domnia sa fiind o personalitate extrem de emoționantă și emoțională, de o modestie rar întâlnită, m-a ascultat, m-a încurajat. La masterclassul de la Iași am lucrat împreună chiar în această sală în care facem repetițiile pentru „Sânge vienez”.
– Cum a început lucrul la opereta de la Iași, pe care publicul o va vedea în decembrie?
– Punctul de plecare a fost dorința conducerii Operei din Iași de a monta o operetă pentru publicul tânăr, într-o variantă clasică, dar cu mijloace moderne. Clasic nu înseamnă vetust, nu înseamnă perimat sau plictisitor. Nu înseamnă praf, după cum modern nu înseamnă latex, artificii sau alte lucruri. În nici un caz nu putem rămâne la acest strat de superficialitate. Poate că alții care interpretează ceea ce facem noi se pot raporta la aceste moduri de a pune un spectacol în scenă. Noi, cei care suntem în laboratorul de creație, în interiorul treburilor, vedem altfel lucrurile. Într-o primă instanță, propunerea a fost adresată regizorului Rareș Zaharia, actualul director adjunct al Operei Naționale din București, un om excepțional, un talent. El fiind implicat într-o producție de „Lohengrin”, alături de maestrul Silviu Purcărete, la București, m-a recomandat pe mine, încredințare care m-a onorat.
– Oare să întreb motivul mândriei?
– Noi suntem foarte puțini regizori de operă în România, majoritatea vin din teatru, nu au pregătire muzicală și acest lucru se vede. Face ca procesul să fie puțin mai complicat și pentru ei, și pentru artiști, dar funcționează. Regia de operă este o meserie aparte. Lumea spune că nu mai sunt pălărieri, nici ceasornicari, că mor unele meserii. Ei bine, și regia de operă era o meserie care a fost cât pe ce să moară, dar a fost salvată. De asta spun că actualmente suntem foarte puțini.
– V-ați temut de încredințarea oferită pentru Iași ?
– Nu! Eu accept cu o bucurie aproape inconștientă aproape orice fel de propunere, mai ales când este legată de operă. Am avut noroc ca din 2018 să fiu asistent de regie la Opera Națională din București și am început cu „Otello”, de Giuseppe Verdi, în regia lui Giancarlo del Monaco, fiul marelui tenor Mario del Monaco. Lucrul cu acest mare regizor mi-a dat curaj. Aproape că nici nu mi-am dat seama în ce sunt implicat fiindcă nu aveam alternativă. Apoi eu am un avantaj – nu lucrez cu partitură. Eu învăț opera, ca și cum aș fi un artist liric, apoi preiau regia. Dacă în teatru avem o libertate mai mare, în operă nu merge. Dacă nu cunoști partitura cu care lucrezi, e complicat. Am învățat enorm și de la regizorul Mario de Carlo, un artist total. Alături de el am avut șansa extraordinară, ca secondându-l, să văd cum este un regizor total.
– Și cum este?
– Aaa, un fel de Leonardo da Vinci, dacă vreți. Se implică în absolut tot – știe toată partitura, lucreză cu solistul, are viziunea scenică. Se implică și în realizarea decorurilor, lucrează în atelier, inclusiv la costume. Inclusiv la caietul-program, cu schițe și tot ce este nevoie, light design. Eu am avut șansa să învăț aceste lucruri cu Mario de Carlo și acum simt cumva că mă apropii.
– Cum v-a primit Opera din Iași?
– Am fost foarte bucuros să găsesc un colectiv de artiști extraordinari, dornici de muncă și punctez acest lucru pentru că ne confruntăm cu o deprofesionalizare în ultima vreme. Pandemia a creat mari probleme în lumea artistică, vremurile nu sunt deloc prietenoase. Noi, artiștii, suntem la fel ca și sistemul HO-RE-Ca. Am fost loviți din plin. Oricum nu eram prea bine nici înainte, au fost tot felul de turbulențe, dar acum totul s-a dat peste cap.
– Ca în toate domeniile, de altfel, dar este important să alegem ceea ce a rămas bun și frumos.
– M-am bucurat să găsesc la Iași o atmosferă caldă, de familie, de colegialitate, cu generații diferite. Cei tineri vin cu entuziasm, iar seniorii sunt acolo și îi îndrumă exact ca într-o școală pentru că, dincolo de studiile de la Conservator, există școala scenei, dar și în afara ei. Opera trebuie să fie o familie și o școală ca să poată pregăti următoarele generații. Este frumos ce construim împreună, e o întâmplare frumoasă. Am găsit artiști cu vârste și experiențe diferite, uniți de dorința de a lucra și bucuria de a cânta. La Iași mi s-a oferit o echipă artistică locală excepțională: Cătălin Târziu, Cristina Todi, Rodica Eșanu, alături de bagheta magică a Maestrului Bogdan Chiroșcă.
– Ați spus că la Iași veți monta o operetă clasică în cheie modernă. Care sunt elementele de modernitate?
– Unul ar fi faptul că nu cântăm foarte mult cu fața la public. Apoi am introdus idei de teatru în care este importantă situația în care se află personajele, relația dintre ele. Am pledat pentru faptul că opereta, această bunică a musicalului, ar trebuie să fie una tânără, în formă și plăcută, nu una obosită și arțăgoasă. Avem niște proiecții în actul III, avem oportunitatea de a lucra partea video cu Andrei Cozlac, un talent local de impact național, dar nu facem abuz. La fel cum nu facem abuz de nuditate, de vulgaritate. Pentru mine, Opera este un templu. Asta nu înseamnă că nu avem umor sau că negăm lucrurile care țin de umanitate până la urmă. Știți cum se întâmplă – când nu cunoști bine un lucru simți nevoia să umpli și apar situațiile vulgare sau care nu au legătură cu opera. Este o idee total falsă că publicul nu sesizează. Nu facem concurență televizorului. Eu realizez un spectacol așa cum mi-ar plăcea mie să fie.
– Cum?
– De fiecare dată, mă așez în locul spectatorului. În primul rând, mă interesează povestea, situația pe fiecare scenă în parte, relația dintre personaje. Este foarte important ca mai apoi să existe și un pic de magie.
– Ce este magia pentru dvs?
– Oameni excepționali în situații excepționale, în sensul că nu există coincidențe. Vrem să atragem tinerii către Operă. Trebuie să recunoaștem că, în ultima vreme, a scăzut capacitatea de atenție din cauza gadgeturilor, plus pandemia care ne-a nenorocit. Publicul nu mai este la fel și trebuie să ne reîmprietenim cu el. Este aceeași situație ca după orice deflagrație mondială. Oamenii sunt sensibili și răbdarea lor este foarte limitată.
– Și care ar fi primul pas pentru atragerea lor?
– Durata reprezentației. Părerea mea este că un spectacol, dacă vrei să fie urmărit până la capăt, nu ar trebui să aibă mai mult de 90 de minute, cât durează un film sau câteva episoade dintr-un serial. Oamenii se uită mult în online. Acolo apeși pe Space, pui pauză, îți iei o pizza, mai dai cu aspiratorul, mai bei o bere, revii și te mai uiți 10 minute, mai stai pe Instagram sau Facebook și apoi reiei filmul de unde ai rămas. Și dacă știm toate aceste lucruri, de ce să ne încăpățânăm să mergem împotriva curentului? Noi trebuie să le oferim oamenilor un spectacol închegat, de maximum o oră și jumătate, ideal cu tot cu aplauze, și care să le permită să își ofere o seară relaxantă. Un spectacol urmat de un pahar de vin sau de șampanie și să se bucure de întreaga seară, poate comunicând față în față. Vreau să invit pe cineva la operă, e un preludiu al unei seri de succes.
– E suficient pentru o rețetă de succes?
– Aproape. Mai este un lucru, am redus mult din proză. Trebuie spus că artiștii lirici nu vor face niciodată concurență actorilor de teatru. Cei care vor să asculte proză merg la teatru. La Operă, publicul vine pentru muzică și dans. Ei bine, am scos acest calvar al prozei, care m-ar fi enervat și pe mine, și pe artiști. Și atunci am spus că trebuie limitat. Avem atât de mult material de cântat încât putem interpreta o oră și jumătate. Este obositor pentru un solist de operă să cânte, apoi să vorbească, iar să cânte… Și atunci am scos bucățile de proză, care oricum erau inventate. Opereta „Sânge vienez” a fost realizată dintr-un colaj de valsuri. Strauss murise de mulți ani când opereta a fost pusă cap la cap. Eu nu-l deranjez pe Strauss cu nimic, pentru că el a scris valsurile. A, că au venit apoi alții și au pus un libret, e bine, dar restul de proză nu exista. S-au inventat personaje, situații doar ca să explice unele lucruri și la un moment dat totul devine un documentar obositor.
– În care totul este prea explicat?
– Da, poate cumva pueril, și nu despre asta e povestea. Dacă vorbim de magie, automat vorbim și de mister, absolut necesar, la fel ca și intriga, iar oferind o astfel de rețetă oamenii se uită cu sufletul la gură. Lucrurile evoluează. Sigur că Opera este un gen tributar, tradiționalist și este foarte important să știm de unde am plecat, să ne apreciem maeștrii care au format tânăra generație, dar este importantă și modernitatea.
– Modernitatea este legată și de planurile pe termen lung, de care nu vă întreb…
– Vă rog, nu, pentru că nici nu le știu! Dacă mi-ar fi spus cineva vreodată că voi veni la Iași să montez „Sânge vienez” aș fi rîs cu lacrimi, mi s-ar fi părut o glumă bună. Totul este legat de o situație oarecum comică, de când eram la Conservator. În primul an la master, chiar asta am făcut la clasa de Operă, „Sânge vienez”. A fost dificil, am avut și restanțe, am cântat Josef. Este destul de greu să și cânți, să și dansezi!
– Dar ce întâmplare!
– Eu am trăit din interior toate dificultățile pe care le propune construcția unui rol de operetă, în examene fiind la Conservator, la Clasa de Operă cu doamna profesor Anda Tăbăcaru și domnul profesor Alexandru Petrovici! Eu știu pe pielea mea ce înseamnă să dansezi polcă și să cânți în același timp. Mi-au ieșit cu greu figurile de dans, dar măcar au fost comice. Noi am prezentat selecțiuni la spectacol și tot mi s-a părut foarte complex. Și iată încă o dată că nimic nu este întâmplător…
– Ce titluri v-ar fi plăcut să studiați la clasa de operă?
– La vremea aceea am fost supărat că am studiat operetă la clasa de Operă. Visam la „Elixirul dragostei” sau „Lucia di Lammemoor”. Dar iată că nimic nu este întâmplător și astăzi privesc înapoi cu recunoștință față de măiestria profesorilor mei. Sunt suma întâlnirilor pe care le-am avut. Îmi doresc mult să revin peste tot pe unde am montat. Dincolo de titluri, mă atașez de artiști, se creează o anumită stare de spirit care mi-ar plăcea să se mai repete. Mi-ar plăcea să revin la Opera din Iași.
– Ce spectacole v-ar plăcea să montați, pe viitor?
– Mi-ar plăcea foate mult să montez „Turandot”, „Nabucco”, „Flautul Fermecat”, „Liliacul. În principiu, orice. Îmi place mult și „O noapte furtunoasă” a lui Paul Constantinescu, a fost talismanul meu norocos, în teatru. Dar aș monta orice spectacol de operă, chiar și cele care nu-mi sunt foarte dragi și se pare că le atrag, dar și cele de operetă, pentru că am și experiența asta. La Brașov am montat „Contesa Maritza”. La Iași mi-am dorit să fac un spectacol pentru tânăra generație – ușor de urmărit, amuzant și care să ne readucă buna-dispoziție în vremurile astea nu foarte fericite. Dacă ne iese, ne-am atins scopul. Eu cred că altă menire nu avem, decât cea de a oferi publicului o evadare în sala de spectacol.
A consemnat Maura ANGHEL