“Șocul primului contact cu spectacolul de operă, atât de intens și complex, a lăsat urmări: 20 de ani de fidelitate față de această art㔕 dialog cu regizorul și basul Victor Zaharia
„Viața râde când îi povestești planurile tale și te duce pe nesimțite în locuri numai de ea știute și alese”, spune regizorul Victor Zaharia, bas la Opera Națională Română din Iași. Un pasionat al muzicii și al artei, la modul complet, Victor Zaharia este convins că Opera nu se poate dezvolta decât menținând constant legătura cu progresele din cadrul celorlalte domenii artistice. Este interesat de „potențialul uman nedescoperit și neutilizat la adevărata sa valoareși de modurile prin care se poate face acest lucru”, potențial pe care își dorește să îl valorifice ca regizor, dar și ca un pasionat al fotografiei.
– Bas și regizor la Opera Națională Română Iași. Vă invit la o călătorie în timp, în acel moment în care v-ați început misiunea de artist. Când și cum a fost prima întâlnire cu Opera?
– În ultimii ani de liceu, după șapte ani de studii muzicale, am realizat că punctul meu forte e mai degrabă imaginația decât disciplina necesară unei cariere de instrumentist și am decis să mă îndrept către un domeniu în care credeam că aș putea să îmi folosesc curiozitatea și dorința de a învăța lucruri noi: psihologia. Ceea ce nu știam atunci e că Viața râde când îi povestești planurile tale și te duce pe nesimțite în locuri numai de ea știute și alese. Mă pregăteam pentru admitere, dar îmi doream și un job pe timpul facultății, așa că am început să lucrez vocal cu baritonul Visarion Huțu, fost solist al Operei, în eventualitatea unei audiții pentru un post în corul Filarmonicii din Iași. Cântasem în corul Colegiului de Artă „Octav Băncilă” și mi se părea o activitate minunată, astfel încât am profitat de prima ocazie apărută: un loc cu jumătate de normă în corul Operei. Frecventasem spectacolele Filarmonicii ca elev, dar spre rușinea mea, operă văzusem și ascultasem doar la televizor. Eram deci aproape neinițiat, iar șocul primului contact cu spectacolul de operă, atât de intens și complex, a lăsat urmări: 20 de ani de fidelitate față de această artă.
– Cum ați ales muzica? Ce v-a atras la scenă? Care a fost primul rol? Dar rolul despre care ați putea spune că v-a consacrat?
– Eram student la Științe ale Educației, un domeniu care mi se părea la fel de interesant ca psihologia, însă nici pe departe atât de fascinant precum cealaltă viață a mea – cea de pe scenă. Lumini, costume, sute de oameni care te privesc și ascultă, să cânți împreună cu alte 60 de voci și o orchestră… Mă amăgeam că e doar un job temporar, dar opera a pus ușor stăpânire pe sufletul meu.
Fiind membru al corului, am interpretat cu mare drag și roluri solistice, în mod ocazional. E foarte ușor să îți dorești mai mult, dar am învățat, pe calea cea grea, că a fi solist presupune o vocalitate excepțională și o pregătire tehnică temeinică, lucruri pe care știu să le recunosc și să le apreciez la soliștii cu care colaborez din perspectiva de regizor.
– Ce spectacole v-au plăcut cel mai mult? De fapt, ce vă place cel mai mult la un spectacol? Cum este să ai un job „nenormat”, răsplătit cu aplauze?
– Cel mai intens spectacol la care am participat a fost Troienele, al maestrului Andrei Șerban, unde, pe lângă faptul de a fi asistent de regie, am și interpretat două roluri. O experiență imersivă, de la care am învățat cum spectacolul poate fi mult mai mult decât o invitație la contemplare, ci un mod de a traversa o multitudine de stări emoționale, fiind implicat, ca spectator, în mijlocul acțiunii.
Foarte interesante au fost și spectacolele de pe scenele internaționale la care am participat ca interpret („Nabucco” la Festivalul Oper im Steinbruch, „Otello” la Osterfestspiele Salzburgetc), unde am putut vedea ce înseamnă o pregătire de cel mai înalt nivel a unui spectacol și unde am absorbit ca un burete totul, mai ales ce se întâmpla în spatele scenei.
Un spectacol de operă are în centrul său interpretarea vocală și totul trebuie, din punctul de meu de vedere, să potențeze capacitatea soliștilor de a crea emoție în sală. Dimensiunea estetică este foarte importantă, dar fără emoție, fără adevăr scenic și trăire se doarme foarte bine pe muzică de Mozart.
Nu știu dacă aplauzele sunt neapărat scopul unui artist, dar acestea sunt un reper important. O ureche atentă știe să facă diferența dintre aplauzele politicoase, de final și cele intense, de apreciere reală, iar satisfacția de a le primi pe cele din urmă nu se compară cu nimic.
– Cum ați făcut pasul către regie? Ce v-a atras la o astfel de carieră? Cum a evoluat?
– Din punctul meu a fost o evoluție naturală, dar total neplanificată. Cred că regia de spectacol se situează la confluența intereselor mele pentru operă, teatru, film, muzică, fotografie, lectură și actorie. De asemenea, nu m-a deranjat niciodată să fac pasul în spatele scenei, de unde să pot ajuta pe cineva să înflorească, să își pună în valoare calitățile, dimpotrivă. Am realizat cât e important este acest lucru pentru mine încă din perioada studiilor mele în domeniul pedagogic. Pe cele din domeniul regiei de spectacol am ales să le fac tot la Iași, pentru a le putea îmbina cu activitatea de asistență de regie în cadrul Operei.
– „Don Pasquale” o premieră a cărei regie a fost semnată de dvs și despre care dirijorul David Crescenzi spunea că „este frumoasă, sclipitoare, simpatică, amuzantă, iar regizorul Victor Zaharia a mobilizat toți artiștii”. După pandemie nu a fost un moment ușor pentru artiști, cum a fost lucrul la acest spectacol?
– A fost o perioadă de lucru intens, dar cu voie bună. Soliștii erau dornici de reîntâlnirea cu publicul, toate rolurile sunt foarte ofertante, iar muzica superbă. Am pus accentul pe actorie, pentru că mi-am dorit să fac un spectacol viu, vesel, să valorific fiecare detaliu din libret și partitură în spiritul commediei dell’arte. Pe de altă parte, am prins o perioadă ciudată, fiindcă inițial nu era voie ca orchestra să coboare în fosă, pentru a respecta regulile de distanțare, dar în timp ce repetam lucrurile s-au schimbat și a trebuit să ne adaptăm. Am folosit proiecția video mai degrabă din cauza contextului general, aceasta nefiind prima mea opțiune, dar până la urmă a fost o soluție care, cred eu, funcționează și e binevenită, cel puțin ca formulă inovatoare.
– Ce v-a atras la „Don Pasquale”, cum a fost aleasă piesa? Nu a mai fost jucată de 15 ani la Opera din Iași… Cum primește publicul opera buffa?
– Titlul a fost ales de maestrul David Crescenzi de comun acord cu coordonatorul artistic al Operei, Andrei Fermeșanu, care mi-a propus acest proiect. Publicul din Iași cred că își dorea foarte mult o comedie, care să se potrivească felului nostru vesel de a fi, al moldovenilor.După ultima perioadă, mai ales, era mare nevoie de un spectacol luminos, care să ne aducă tuturor un zâmbet pe buze. Așa încât acest titlu a fost programat la momentul perfect.
– Care sunt cele mai mari dificultăți pe care le poate întâmpina un regizor atunci când lucrează la o premieră?
– Bugetul, care poate fi constrângător, pregătirea și gradul de dedicare a celor implicați, care poate fi inegal sau, în orice caz, nu la nivelul visat de orice regizor, timpii de pregătire tehnică și artistică, ce întotdeauna pot fi mai lungi… Mentalitatea de tip „merge și așa”, incompatibilă cu arta.
– Bas sau regizor? În care rol vă regăsiți cel mai bine? Ca bas, ce rol credeți că vi s-a potrivit perfect? Ca regizor, ce spectacol visați să montați?
– Mă consider regizor ca vocație și bas doar din întâmplare. Însă activitatea mea ca interpret de până acum mă ajută să înțeleg foarte bine travaliul unui solist pe scenă și de ce are nevoie acesta pentru a străluci. Sunt norocos să interpretez rolul Căpitanului von Trapp în spectacolul Sunetul Muzicii, care se potrivește mult felului meu de a fi. Visez să pot monta un titlu de operă de mai multe ori, în variante diferite, pentru a putea explora toate posibilitățileși variantele pe care le descopăr, de obicei, în timpul studiului unei partituri.
– Cum este viața pe scenă? Ce anume din viața reală se regăsește în fiecare spectacol? Vă invit să rememorați câteva momente inedite din experiența dvs.
– (zâmbește) Cele mai intense amintiri sunt cele din turnee, unde viața civilă și cea de pe scenă sunt inevitabil mai apropiate. Ilustrativ pentru acest lucru este un moment dintr-un spectacol pe care îl susțineam în Germania, când, deodată, în spatele decorurilor, am realizat că e 12 noaptea, e Revelionul și am început să ne îmbrățișăm și să ne urăm „La mulți ani” pe șoptite și cu ochii umezi. Sau altul, dintr-un turneu în Italia, când, după un drum lung, am intrat în concert îmbrăcați cu sacouri peste tricouri și pantaloni scurți, iar apoi, înfometați, ne înghesuiam alături de rușii din orchestră la feliile de pepene oferite de organizatori.
– Trăiți într-o lume guvernată de muzică, de artă. Soția dvs, Raluca Zaharia, coordonează Corul de copii al municipiului Iași, Eva, fiica cea mare, cântă și ea pe scena Operei. Cum este viața unei familii de artiști? Ce faceți când nu cântați?
– Dar când nu cântăm? Provocarea este să găsim momentele de pauză, în care să facem cu totul altceva. Activitățile noastre, frumoase și pline de bucurii, e drept, sunt și mari cheltuitoare de energie, astfel încât ne încântăm mult de liniște, de relaxare, de timpul petrecut în familie și de cărțile împrumutate periodic de la bibliotecă.
– Sunteți pasionat și de fotografie. Dacă ar fi să realizați un colaj fotografic cu activitatea dvs în Operă, ce ar putea vedea publicul?
– Mi-ar plăcea să pot surprinde sau ilustra cum și cât de mult relațiile dintre oameni se reflectă în calitatea spectacolelor. Aș vrea să surprind în câte o imagine potențialul fiecărui coleg, de care uneori nici el/ea nu e conștient/ă. Rafturile cu partituri învățate pe de rost. Personalitățile cu totul speciale ale artiștilor. Discreția plină de grijă și considerație a celor din spatele scenei. Vibrațiile unei voci incredibil de puternice. Efortul uriaș al balerinilor de a trece peste durerile constante din tot corpul, pentru a crea iluzia unor ființe fără greutate.
– La final, aș ridica puțin cortina viitorului dvs artistic. Ce proiecte aveți în lucru, ce proiecte v-ar plăcea să abordați? Vă provoc la o mărturisire pentru un public care ar putea fi surprins să vă descopere în diferite ipostaze.
– Planurile mele viitoare implică, pe de o parte, spectacole cu o estetică vizuală mai conceptuală, în colaborare cu diferiți artiști plastici, dar și spectacole care să integreze cât mai organic diverse soluții tehnologice, explorând totodată posibilitățile lor particulare de expresie artistică. Opera nu se poate dezvolta decât menținând constant legătura cu progresele din cadrul celorlalte domenii artistice. Dar cel mai mult mă interesează potențialul uman nedescoperit și neutilizat la adevărata sa valoare și modurile prin care se poate face acest lucru.
A consemnat Maura ANGHEL