„Este foarte important pentru mine să pot ajunge și atinge sufletul omului care vine la spectacol, să-l transpun în povestea personajului de pe scenă”
* dialog cu soprana Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată, prim-solistă la Opera Națională Română Iași
„Nu concep viața fără muzică!!! Cred că nimeni nu concepe așa ceva! V-ați întrebat vreodată de ce cântăm? Pentru că unele sentimente au așa o încărcătură încât cuvintele ar fi prea sărace ca să le descrie. Muzica poate desena, colora, îmbrăca sentimentul atât de bine!!!” spune soprana Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată, prim-solistă la Opera Națională Română și lector universitar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași. Am încercat să pătrundem în minunata lume a muzicii cu ajutorul îndrăgitei soprane, care ne-a dezvăluit și o poveste personală plină de farmec.
– De cât timp cântați? Ce v-a atras la muzică?
– Cred că am cântat din pântecele mamei mele, iar când am deschis ochii în această lume, am întâlnit tot muzică și armonie în familie. Tatăl meu este părintele Ionel Roată, iar mama este presbitera Mioara, amândoi au glasuri absolut superbe și ar fi putut oricând să facă operă. Tata era considerat de coriștii care veneau de la Filarmonică și de la Operă și înfrumusețau slujbele la Biserica „Sfinții Voievozi” – Frumoasa, un al doilea Herlea, iar mama o privighetoare. Tata nu concepea să slujească fără cor, iar primul dirijor pe care mi-l aduc aminte a fost domnul Lucian Dumitriu. Aveam cred că 5 ani și țin minte că mergeam în cafasul bisericii, unde se făceau repetițiile, și mă uitam fascinată la cum un om cu o forță invizibilă, mi se părea mie, mișcă o mână de oameni, iar cântarea lor avea miros de tămâie și duh de rugăciune, așa cum cerea tatăl meu. Nu am să uit niciodată discuțiile pe care le avea tatăl meu cu domnul Lucian Dumitriu, când tata îi explica tot ceea ce se întâmplă în Sfântul Altar în timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghi, cum trebuie date răspunsurile la Liturghie. Apoi după domnul Lucian, a venit domnul Stanciu, apoi Maria Macsim, apoi eu și dl Adrian Țopa, alături de colegii lui de la Facultatea de Teologie.
Am avut ocazia să slujim de mici împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, care pe atunci era Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. Oriunde mergea la sfințiri de biserici sau slujbe în eparhia Iașilor, Preasfinția Sa ne lua și pe noi. Am crescut în biserică, alături de muzica bisericească. Într-adevăr, cei care cântă sau au cântat în biserică de mici au o cântare cu un alt duh față de a celorlalți. Cânt ca prim-solistă cu acte în regulă din anul 2003, dar încă din anul 2000 am avut colaborări cu ONRI. Am debutat în dificilul rol al Reginei Nopții, în premiera operei „Flautul Fermecat”, de W.A. Mozart.
– Care a fost prima întâlnire cu Opera? Care a fost momentul în care ați simțit că muzica va fi calea dvs de destin?
– Am știut din totdeauna că voi fi cântăreață de operă. În casa noastră ascultam pe discuri de vinil opere integrale sau mari artiști în recitaluri de arii sau duete. Cumva eram familiarizată cu acest gen. Nu știu ce vârstă aveam când am văzut „Traviata” pentru prima oară, dar știu sigur că mi-am dorit cu și mai mare ardoare să cânt operă. Un alt moment în care am simțit cu adevărat că vreau și pot să fac meseria asta a fost în anul III de Conservator. La clasa de operă îl aveam ca dirijor chiar pe maestru Corneliu Calistru, care era și directorul Operei Naționale Iași. Când m-a auzit a spus: „Gata avem Regina Nopții, putem face premiera la Flautul Fermecat!”. Așa că în anul III de Conservator am făcut premieră la ONRI, cu „Flautul Fermecat”, de W. A. Mozart. Țin minte foarte bine că la prima repetiție cu orchestra atât mi-am zis: „Ori te ții bine, ori nu ai să faci niciodată rolul ăsta și nici meseria asta”. A fost un sentiment extraordinar pentru că, după ce am terminat prima arie, toată lumea a început să mă aplaude și să strige: „Bravo!!!”. Ei, în acel moment toate, dar absolut toate emoțiile au dispărut și mă simțeam ca acasă. Mama, care este criticul meu numărul 1 și este nelipsită de la toate spectacolele și recitalurile mele, avea ochii în lacrimi, ceea ce mi-a dat cumva de înțeles că sunt făcută pentru meseria asta.
– Pe scenă, publicul vede artistul, de la care așteaptă emoție și un rol perfect. De pe scenă ce se vede în sală? Ce așteaptă artistul?
– Știu ce așteaptă artistul Lăcrămioara de la omul Lăcrămioara și am să vă răspund așa cum am mai răspuns unui alt interviu: să fiu adevărată pe scenă, în sensul de a fi sinceră în interpretare. Să cred cu tărie în acel personaj, pentru că dacă eu sunt convinsă de el, atunci și publicul va crede povestea lui. Îmi place enorm de mult că atunci când sunt pe scenă pot fi altcineva, cineva pe care nu îl cunosc și pe care abia aștept să-l descopăr. Scena este locul unde este obligatoriu să joci și muzica, și textul, iar cuvintele sunt foarte importante. Trebuie să fii ajutat să fii altcineva pe scenă și totul pornește de la studiul libretului, al partiturii în cele mai mici amănunte, apoi regizoral – unde se lucrează atât la mișcarea scenică a personajului și a relațiilor lui cu celelalte personaje, cât și la latura psihologică a lui, când îl întorci pe toate fețele, apoi machiajul și detaliul final, costumul. E un proces anevoios, dar de fiecare dată parcă e o renaștere cu fiecare rol nou. Am fost întrebată de nenumărate ori: „Nu te plictisești de roluri, de faptul că tot mori în Traviata, în Lucia, în Gilda?”. Răspunsul e: NU! Și știți de ce? Pentru că de fiecare dată îmi doresc să aduc ceva nou în seara respectivă referitor la personaj, o anumită frazare, o anumită trăire pe un anumit moment care altădată nu a fost așa de bine conturat.
– Vocea este un instrument sensibil. Cum aveți grijă de el? L-ați trădat vreodată? V-a trădat?
– Da, vocea chiar e un instrument sensibil, care chiar tradează. Stai de vorbă de exemplu, la telefon, și îți dai seama imediat de starea sufletească a persoanei cu care vorbești. Vocea trădează când ești supărat, agitat, nervos, bucuros, indiferent, pentru că prin voce se transmit toate sentimentele. Am învățat din greșeli, fiindcă doar așa înveți, că nu e bine să cânți pe boală deoarece pot apărea repercusiuni. Am grijă să nu țip, să nu vorbesc foarte tare (câteodată îmi iese, alteori nu 😊)))), să nu vorbesc mult, iar în ziua spectacolului ultima masă să fie la ora 13:00. Mai mănânc după două ore de la terminarea spectacolului, când parcă intru cu totul în frigider! Se consumă foarte multă energie la un spectacol!!!
– Aveți o carieră frumoasă, sunteți un artist apreciat. Care au fost momentele care v-au jalonat parcursul? Mentori, momente dificile, momente pline de grație divină…
– Am mai spus asta într-un interviu: întâlnirea cu maestrul Andrei Șerban, una din acele mari întâlniri care te schimbă atât în gândire, cât și ca artist. Am lucrat cu domnul Andrei Șerban mai întâi la „Indiile Galante” de J. P. Rameau, apoi la „Troiene”, jucând rolul Cassandra, și apoi „Lucia di Lammermoor”. La „Indiile Galante’’, inițial m-am prezentat la audiție doar pentru rolul Zima din ultimul tablou „Les Sauvages”, dar cu două săptamâni înainte de premieră mi-a spus: „Lăcrămioara, vei face și Amour și Florile! ”.
Ce vreau să subliniez, și asta am mai spus-o când eram întrebată cum e să lucrezi cu maestrul: la Andrei Șerban nu poți veni oricum! Nu merge să vii cu tipare, grimase, gesturi adânc înrădăcinate în operă, cu manierisme, cu șabloane. La el trebuie să vii în primul rând foarte bine pregătit din toate punctele de vedere, să fii sincer și autentic.
Cred că cel mai greu rol din punct de vedere regizoral este Lucia al lui Andrei Șerban. „Lucia din Lammermoor”, ca partitură, este dificilă pentru soprana de coloratură, dar în regia aceasta este aproape imposibil de cântat. Sfidezi toate legile fizicii!!!
Pe lângă faptul că din punct de vedere vocal trebuie să stăpânești la perfecție rolul (altfel nu poți face față regiei destul de solicitante), trebuie să fii și o foarte bună actriță care are acea plasticitate a chipului și a corpului; să ai chipul transfigurat de nebunia în care se cufundă personajul. Mă bucur că am putut să realizez în plan real „filmul” pe care l-a avut Andrei Șerban în minte, mulțumindu-mi și spunându-mi că sunt genială. Nu aș fi putut să fac nimic din toate astea dacă nu m-ar fi ajutat Dumnezeu!
– V-a marcat întâlnirea cu regizorul Andrei Șerban.
– Am mai spus asta și cu alte ocazii că după ce lucrezi cu un asemenea om, ți se schimbă radical reperele și înțelegi altfel prezența ta pe scenă. E bine să ai și o doză de „nebunie”, în sensul cel mai bun al cuvântului, să dai dovadă de curaj, implicare. Pe lângă acestea, e nevoie de rezistență fizică și psihică, pentru că un astfel de rol te consum enorm! Iar la Andrei Șerban, spectacolul nu e gata niciodată! Chiar și la „Indiile Galante”, la „Troiene”, la „Lucia” nu mai spun, nu a existat să nu schimbe ceva cu câteva minute înainte de spectacol!!! Încă o dată trebuie să menționez că trebuie să ai un psihic foarte puternic și să fii motivat, pentru a face față presiunilor!
Cu permisiunea dumneavoastră, am să dau câteva citate din cronicile făcute la repetițiile cu public și la premiera operei „Lucia”, pentru a înțelege dificultatea regizorală a acestuia rol: „Adversar al staticului şi al înţepenirii cântăreţului de operă în posturi ridicole, Andrei Şerban îşi convinge interpreţii să cânte în timp ce fac, de exemplu, exerciţii la paralele. Lucia (Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată) îşi interpretează ariile dându-se în leagăn cât e scena de mare sau, cu o performanţă uluitoare, stând suspendată în mâini la paralele. Expresivitatea ei pe scenă ar merita de dat ca exemplu în manuale. Cântăreaţa se află în veşnică mişcare, iar dramatismul său creşte până la disperarea de Medee însângerată, cu ochii mari şi obraji mânjiţi în roşu, care încearcă să se cureţe simbolic de crimă, spălându-şi părul în faţa publicului. Nu trebuie să fii expert ca să-ţi dai seama de calităţile vocale ale interpretei, de strălucirea şi căldura vocii sale sau de cele ale lui Jean Kristof Bouton, în rolul lui Enrico, actor la fel de înzestrat, care reuşeşte performanţa de a cânta în timpce-şi face răsucirile la inele” – Lucia de Lammermmoor sau scufundare a operei în viață, Cristina Rusiecki, 4 octombrie, 2014.
„La rândul său, Lăcrămioara Hrubaru-Roată a cucerit prin implicarea totală în rol, prin emoţia transmisă permanent în cântul ardent şi fin, cu supra-acut spectaculos şi pianissime de mare efect, prin jocul derulat, desigur, pe coordonatele impuse de regie, dovedindu-se la fel de dezinvoltă şi în acele complicate urcări-coborâri-alergări-legănări”. – Anca Florea, 1 octombrie 2014, Radio România Muzical .
„Atât Bouton, cât şi soprana Lăcrămioara Hrubaru- Roată, amândoi pentru prima dată în aceste roluri, conving nu doar prin calitatea actului liric, ci şi prin expresia actoricească. Iar cei doi au dovedit din plincă „actorie” poate însemna, pe o scenă de operă, mult mai mult decât a face ca gestul sau grimasa potrivită să funcţioneze la momentul potrivit, ci capacitatea de a actualiza permanent diferite ipostaze complexe ale corporalităţii, în posture adesea incomode”…Episoadele în care Lucia refuză să semneze certificatul de căsătorie sau în care corpul său este luat în posesie de către femeile ce o machiază în chip grotesc ori momentele când este injectată pentru a se calma sunt doar mici prefigurări ale celor mai strălucitoare abilităţi actoriceşt puse în joc de Lăcrămioara Hrubaru-Roată. Atunci când se urcă şi coboară pe schela metalică sau cântă în leagănul susţinut de frânghiile cu inele, soprana îşi taie singură orice plasă de siguranţă şi segmentează spaţiul nu cu agilitatea acelor trupuri conştiente de forţa lor, ci cu flexibilitatea inconştientă a corpurilor care sfidează pericolele tocmai pentru că sunt ghidate de propriul spaţiu mental distorsionat. A controla o astfel de coregrafie este mai riscant decât acrobaţia demonstrativă şi îndelung muncită a artiştilor de circ, iar artisticei liricei-a reuşit din plin şi această performanţă, pe lângă interpretarea elegantă a frazelor musicale”.- Beatrice Lepădat, 24.09.2014 – Corp nesupus, corp exclus – Repetiții deschise la Lucia di Lammermoor în regia lui Andrei Șerban.
– Pe ce scene ați mai cântat și unde v-a plăcut cel mai mult? Unde visați să cântați?
– Am avut, în 2003, turnee cu opera în Elveția și Germania, iar sala de care am fost plăcut impresionată de acustică a fost cea din Tonhalle- Zürich. Am colaborat cu ONB unde am cântat rolul Regina Nopțiiși în „Traviata”, am avut colaborări cu filarmonicile din Iași, Botoșani, Arad. Am avut o invitație să cânt un spectacol de „Traviata” în Lituania, la Klaipeda, dar venind pandemia, totul s-a anulat, din păcate.
– Care este, din punctul dvs de vedere, definiția unui artist perfect? Dar a unui rol perfect?
– Nu cred că există artistul perfect. Nici nu cred că ar fi interesant! Pentru mine e foarte important să pot ajunge și atinge sufletul omului care vine la spectacol, să-l transpun în povestea personajului pentru câteva ore. Atât de mult am fost impresionată de o doamnă, care după un spectacol de Lucia, mi-a scris un mesaj în care îmi spunea că atât de mult bine i-am făcut! A fost atât de impresionată că a și uitat că-i este rău, tocmai terminase o cură de chimioterapie. Alte persoane chiar credeau că am o legătură și în afara scenei cu partenerul cu care jucam, atât de credibili eram.
– Sunteți și cadru didactic, posesor al unui doctorat. Cum sunt studenții dvs? Cum ați vrea să fie? Ce au ei și nu aveți dvs?
– Da, e o întreagă poveste cu profesoratul! Cât eram studentă am zis: „Eu în viața mea nu voi preda”. Și sigur mă veți întreba de ce? Ei, bine pentru că mi se părea o muncă de Sisif. În fiecare zi, vedeam cum doamna profesor Adriana Severin, pentru că la dumneaei la clasă am fost, repeta studenților aceleași lucruri, avea răbdare (ceea ce nu pot să zic la mine că e o virtute 😊)) și repeta de mii, sute de mii de ori lucrurile pe care cu o zi înainte le mai spusese de „n” ori. Așa că am zis clar: „Asta nu voi face niciodată”!!! Dar, iată că prin 2005, primesc telefon de la doamna profesoară Adina Pavalache, care mă roagă să îi țin orele de canto până se întoarce dumneaei din concediu de maternitate. Am zis da, așa cu jumătate de gură, pentru că știam că voi lucra cu copii de clasele IX-XII, care sunt la început de drum, cu speranțe, cu vise, cu dorințe, și nu voiam să fiu cea care cumva le-ar fi frânt aripile. La început, profesorul contează foarte mult. NU mă rugam la Dumnezeu decât să-mi lumineze mintea, să știu ce repertoriu să le dau pentru că ăsta e un lucru foarte important. Dar, Bunul Dumnezeu m-a ajutat, și cu câțiva dintre ei am luat premii, unii au intrat primii la Conservator.
În 2018, am primit un telefon în care eram întrebată dacă nu aș vrea să colaborez cu Facultatea de Teatru în calitate de profesor de canto și tehnică vocală. Am zis da, fără să procesez prea mult😊. Vreau să vă spun că m-am simțit ca peștele în apă!!! Am întâlnit oameni extraordinari în rândul profesorilor și studenți absolut fantastici. Chiar am reușit anul acesta, cu o parte din studenții de la Teatru Master anul 2, alături de profesorul lor de regie Octavian Jighirgiu, să facem un musical numit „Fenomen Tropical”, după „Insula” a lui Gelu Naum, pe muzica Adei Milea. A fost un tur de forță de aproape 4 luni și jumătate, în care studenții efectiv s-au autodepășit. Chiar vă invit, când se va relua, să mergeți și să vedeți spectacolul. Sunt absolut Fantastici! E minunat ce au putut să facă toți cei implicați în acest proiect!!!
De anul acesta, sunt lector universitar la Catedra de Canto, în urma unui consurs. Nu știu cum sunt ca profesor, cel mai bine întrebați studenții. Experiența mea scenică de acum își spune cuvântul, văd cu alți ochi împărtășirea tainelor acestei meserii. Sunt un om care își pune sufletul, uneori pătimaș, în tot ceea ce face. Cred cu tărie, că un profesor de canto trebuie, pe lângă calitățile de a avea un auz foarte bun, de a ști cu ce probleme vocale se confruntă studentul și de a găsi soluții, de a avea răbdare, trebuie să fie și un foarte bun psiholog!!! Sper că faptele mele în această direcție să vorbească pe mai departe.
– Dacă muzică nu ar fi, ce ar fi? Ce ar face soprana Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată fără muzică? Ce fel de job ar avea? Ce fel de om ar fi?
– Nu concep viața fără muzică!!! Cred că nimeni nu concepe așa ceva! V-ați întrebat vreodată de ce cântăm? Pentru că unele sentimente au așa o încărcătură încât cuvintele ar fi prea sărace pentru a le descrie. Iar muzica poate desena, colora, îmbrăca sentimentul atât de bine!!! Dar ca să jucam un joc al imaginației, cred că aș fi fost doctor stomatolog sau psiholog (cu toate că ar trebui să ascult mai mult decât să vorbesc, ceea ce nu prea îmi iese 😊). Rămân totuși la ce îmi iese cel mai bine, chiar și în joc.
Ca om rămân la fel de vesel, optimist, care găsește în orice problemă cel puțin o rezolvare, dacă nu chiar două😊)))
– Ce planuri aveți pentru viitor? Ce vă doriți pentru Opera din Iași?
– În primul rând, doresc să fiu și să fim sănătoși, pentru că restul le putem face dacă ne mai ajută și bunul Dumnezeu. Nu îmi mai fac planuri, Îl mai las și pe Dumnezeu să lucreze!
Operei îi doresc să atragă oameni care iubesc spectacolul, iubesc artiștii și îi prețuiesc la adevărata lor valoare. Îi doresc să aibă proiecte minunate și public cald. Chiar vreau să-i mulțumesc și pe această cale publicului nostru minunat pentru că alege de fiecare dată să ne fie alături la spectacole și concerte! Plecăciune!!!!
A consemnat Maura ANGHEL