„Muzica este un dar dintr-o altă dimensiune.”
* spune tenorul Ștefan von Korch, invitat în spectacolul „Văduva Veselă 2.0” de către Opera Națională Română din Iași
– Din nou la Iași, unde publicul v-a aplaudat în spectacolul „Văduva Veselă 2.0”. Cum a fost revenirea în noua experiență lirică?
– Într-adevăr, am revenit pentru câteva zile la Iași cu mare entuziasm pentru două spectacole oficiale, care s-au transformat în trei reprezentații fiindcă și a doua repetiție generală a avut un public numeros, ceea ce ne-a bucurat și mai mult. Este o recunoaștere a faptului că noua montare a producție a maestrului Andrei Șerban este foarte apreciată, dat fiind faptul că de fiecare dată sala este plină. Publicul ieșean este unul deosebit de cald și avizat poate și pentru că actuala conducere, și mă refer la domnii Andrei Fermeșanu și Florin Guzgă, sunt preocupați în a promova și a face cunoscut tot ceea ce ține de construcția și calitatea unor spectacole, cum este și „Văduva veselă 2.0”. Cel mai mult mă bucură faptul că pot lucra la astfel de producții alături de colegii și prietenii din ansamblul Operei ieșene. Toți sunt oameni deosebiți, cu care am o relație foarte apropiată. Este o plăcere să mă reîntâlnesc cu ei și cu publicul.
– Bucuria a fost împărtășită, iar publicul v-a apreciat mult în rolul lui Camille de Jolidon. Ce ați împrumutat și ce i-ați dat dvs personajului?
– Acest personaj Camille de Rossillon, care în noua montare a maestrului Andrei Șerban preia numele de Camille de Jolidon, este unul în jurul căruia se învârte o mare parte a acțiunii. De ce? Pentru că ambasadorul Zetta îl crede avid după averea văduvei Glavary, ceea ce este complet eronat, el fiind doar îndrăgostit de soția lui, cu care are o aventură, ea (Valencienne) fiind motivul pentru care Camille apare în preajma ei. Toate acestea se întâmplă fiindcă Valencienne vrea să își păstreze statutul de femeie măritată. Eu primesc averea văduvei și astfel putem cocheta mai departe împreună. Andrei Șerban are geniul de a ajuta ca fiecare interpret să devină chiar personajul din poveste, vede ceea ce noi uneori nu putem zări. Maestrul vede posibilitățile unui artist, știe ce să ceară de la fiecare, ne îndrumă în așa fel încât la final te simți ca și cum ai fi acel personaj. E o adevărată provocare și onoare să fiu inclus și în a doua montare a „Văduvei Vesele” fiindcă știu că de fiecare dată când îl întâlnesc pe Maestru mă voi raporta altfel la tot ceea ce voi face și în alte roluri.
– Nu sunteți pentru prima oară la Iași, anul trecut v-am aplaudat în „Don Pasquale”.
– „Don Pasquale”, da… O operă frumoasă și plină de acțiune pe care am interpretat-o cu emoție și entuziasm mai ales că, în momentul, în care am fost invitat, eram la 600 de kilometri de Iași, iar rolul era necântat de ceva vreme. Eram la țară, la părinții mei, mergeam spre pădure când am aflat că a doua zi, la ora 12, este repetiția generală la „Don Pasquale”, iar în următoarea zi era spectacolul! În timp ce mergeam spre pădure, repetam în minte rolul sau ceea ce credeam că mai știu din rol! Am acceptat provocarea, am călătorit toata noaptea, am ajuns cu 15 minute înainte de repetiția generală și am cântat, fiindcă toata lumea avea nevoie să mă audă – colegi, orchestra, dirijorul… Am avut niște colegi extraordinari, cu Andrei Yvan în rolul lui Don Pasquale, un fost coleg de facultate cu care, de mult timp, ne făceam planuri să cântăm împreună. Eu tot spuneam că nu prea cunosc opere unde să fie nevoie de doi baritoni pe scenă, dar iată că el a trecut la bass și eu la tenor, așa că visul nostru a devenit realitate.
– Cum a început colaborarea cu Opera din Iași și ce v-a atras la prima invitație?
– Colaborarea cu Iași a început în anul 2016, când am făcut parte din distribuția spectacolului „Văduva veselă”, prima montare cu Andrei Șerban. Atunci am lucrat aproape două luni zilnic, era o variantă mai lungă, mai antrenantă și mai copleșitoare, dar mereu într-un mod pozitiv. De atunci, Opera Iași îmi acordă încredere și mulțumesc mult pentru invitație. Este o onoare pentru mine să fiu pe scândura Operei ieșene. Am cunoscut oameni extraordinari începând de la colegii de scenă, apoi cei de la administrație, costume, recuzită, orchestră, cor.
– Am vorbit de personaj și aș vrea să ne dezvăluiți un secret – cum realizați dvs fiecare rol?
– Atunci când lucrez la un rol îl abordez prin prisma tipologiei vocale. Analizez modul în care și alți interpreți l-au abordat, ascult părțile importante. Dacă decid că este cel puțin aproape de factura mea vocală, încep prin a-l memora, apoi îl studiez singur, dar și cu profesorul meu de canto. Sunt roluri pe care ți le poți însuși rapid din punct de vedere vocal și scenic, iar altele care sunt mai dificile, psihologic vorbind și la fel, vocal. Pentru un rol nou sau unul foarte greu, pot să spun că m-am pregătit și 8 luni, studiind zilnic. Eu prefer rolurile foarte înalte, însă România nu avem neapărat un repertoriu adecvat pentru vocalitatea mea. Ca urmare, am abordat și roluri care nu sunt neapărat pentru vocea mea, dar cui nu-i plac provocările?!
– Există personajul perfect?
– Personajul perfect nu știu dacă există, dar dorința de a face un personaj este foarte importantă. Pentru a fi asemenea unui personaj este nevoie de timp și autocunoaștere. Cred că unui artist îi este destul de dificil să se identifice cu un anume rol, mai ales dacă nu a trecut prin niște situații similare. Degeaba vorbești despre dragoste când tu nu ai trăit-o sau ești într-un rol de erou iar tu ești timid… Uneori este o luptă cu propria persoană, dar o luptă frumoasă.
– Am început o ușoară călătorie în trecut și vreau să vă întreb cum ați ales opera? Ce v-a atras la muzică?
– Sincer să vă spun, nu cred că eu am ales opera, ci mai degrabă invers. Când aveam 3 ani am cântat la acordeon, iar la 4 ani la pian. Sunt norocos că părinții mi-au putut oferi aceste instrumente care m-au făcut să mă dezvolt în această direcție. Pentru mine, muzica este o necesitate. Chiar dacă nu sunt pe scenă, fie că muncesc la câmp, repar ceva, conduc mașina, eu ascult muzică, fredonez. Muzica este gândul care nu îmi dă pace. Am început cu muzica populară slovacă. Din partea mamei, eu sunt slovac și neamț de la tată. Mereu am făcut parte din ansamblul folcloric al zonei mele, am cântat în festivaluri din țară sau din Slovacia, unde se adunau toate naționalitățile, deci scena a făcut mereu parte din viața mea. Tot ceea ce fac eu acum îi datorez tatălui meu care m-a încurajat în direcția muzicii. Ei, acum cam începe să-și schimbe părerea, dar sunt norocos că pot decide singur ce îmi doresc. Am început să studiez muzica în clasa a IX-a, la Liceul de Artă Oradea. În primul semestru am cântat muzică populară, iar doamna mea profesoară de atunci mi-a zis: „Dragule, din semestrul viitor vei cânta muzică populară, dar nu românească, ci italiană”. Așa a intrat opera în viața mea.
– Încerc să îmi imaginez continuarea poveștii…
– După un an când am aflat că este vorba despre operă, am plâns în hohote că eu așa ceva nu doresc, dar cu toate astea am continuat. Cred că sunt un pic masochist la acest capitol. Am trecut prin toate vocile masculine – am fost doi ani contratenor, apoi trei ani bariton, a urmat un an de repertoriu de bas-bariton și acum sunt tenor. Ceea ce pot spune cu siguranță este că i-am oferit operei toată dragostea și dedicația mea. Primul meu rol din călătoria mea scurtă în partitura de tenor a fost „Flautul fermecat”, o operă pe care și acum o îndrăgesc. Cel mai greu, dar și frumos rol pentru mine, a fost I Puritani, de Vincenzo Bellini. Muzica este pur și simplu un dar dintr-o altă dimensiune.
– Ce vă definește ca artist? Care sunt valorile dvs?
– Personal, cred că încă am un drum de parcurs pentru a mă considera un artist.. Încerc să fiu și să îmi dau silința de a fi cât mai veridic pe scenă, mă dedic cu adevărat, dar a fi artist cred că înseamnă „o persoană care își dedică toată viața artei sale” fără ca el să creada că a terminat. Îmi doresc să șlefuiesc această titulatură de artist.
– Ați colaborat nu doar cu opere celebre, ci si cu filamonici. În care gen de muzică vă regăsiți cel mai mult?
– În ceea ce privește repertoriul vocal-simfonic, pot să spun că sunt destul de implica în a-l dezvolta. Învăț lucrări noi, pentru mine este ca și cum aș fi pe scena operei, este asemănător și necesită tot la fel de multă dedicație ca și opera. Sunt lucrări de o dificultate serioasă, chiar dacă nu necesită mișcare scenică. Nu am o anume preferință, ambele genuri mă încântă la fel de mult.
– Sunteți un tenor foarte apreciat. Care sunt scenele unde v-ați simțit cel mai bine și alături de care artiști?
– În scurta mea călătorie am avut foarte mulți colegi cu care am dezvoltat adevărate prietenii, artiști desăvârșiți. Am colaborat cu aproape toate operele din țară. Încă nu am cântat la Timișoara, dar sunt sigur că voi ajunge și acolo, urmează să vedem unde ne mai poartă opera. Nefiind parte al unui ansamblu stabil, nu pot spune că mă simt ca acasă pe vreo scenă. Iubesc Iașul, Bucureștiul, Clujul, toate scenele pe care am pășit m-au făcut să fiu ce sunt astăzi. Sunt recunoscător tuturor celor care mi-au acordat toate aceste șanse. Visul meu este să fiu printre cei mai buni, să îmi depășesc limitele, să cânt pe cât mai multe scene, să rămân dedicat misiunii pe care o am în aceasă viață.
A consemnat Maura ANGHEL